Miki e preot. Lucrăm împreună. Am observat chiar din prima zi că unui 'mulţumesc' el îi răspunde tot cu un 'mulţumesc', deşi nu ar fi cazul. Şi zic greşit că nu ar fi cazul. Ultima oară când ne-am salutat la ora prânzului, i-am zis: 'bine, ne vedem la cantină. pa pa'. Ce-am primit ca răspuns? 'Mulţumesc'.
M-am gândit atunci că era ceva la mijloc şi nu e vorba despre competenţe lingvistice, aşa că a doua zi i-am cerut lui don Michel, că aşa-i zicem noi, să-mi descopere misterul.
Zice el că a vorbi cu cineva este un act spiritual de care omul are nevoie pentru a supravieţui. Bun, rău, nu contează. Aşă că atunci când el spune 'mulţumesc', deşi mulţi îl privesc dubios, îi mulţumeşte interlocutorului pentru a-i fi dat ocazia de a schimba câteva vorbe.
Îmi plac feţele care zâmbesc şi-l privesc ciudat, întrebându-se parcă: de ce-mi mulţumeşte ăsta?
Îmi plac feţele care zâmbesc şi-l privesc ciudat, întrebându-se parcă: de ce-mi mulţumeşte ăsta?
Azi, auzindu-mă vorbind în română, m-a întrebat cum e 'mulţumesc' în limba mea. Aşa am aflat că în limba lui (lingala) 'mulţumesc' şi varianta pentru 'poftim','nu-i pentru ce' sau 'cu plăcere' este aceeaşi.
Eu îţi spun 'matondo', adică mulţumesc. Tu îmi răspunzi 'matondo', adică poftim. Obiceiul lui, îmi dau seama acum, are rădăcini mai adânci.
Nu-i frumos oare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
critica perfecţionează