neştiutori voi

îmi repet în şoaptă
ce frumos trăiesc.
aşa zic ei.

dar storurile acoperă ca nişte pleoape
jumătate de fereastră
şi-n mine gândurile
mormăie mormăie nu mai aud ploaia
şopârlei din gumă nu i-o fi frig pe geam?

raskolnikov

îmi repet cu voce tare
sunt fericită, mincinoaso,
pentru asta nu te lasă în ungher
dar ştiu ei?

în semi-întunericul din cameră
stau ghemuită ca un punct
cineva cântă tragic la pian
deasupra mea

femeia albă n-a plâns demult
şi plânge acum
sub note imperfecte
speriată de propriile-i hohote

ce ştiţi despre culoarea şi fericirile ei?