ne umplem de lume printr-un fir banal
ca nişte biserici
uitate în pînza de păianjen
printre spaţii dincolo de lume mama e femeia lui Dumnezeu
eram doar un copil cînd regulile ploii deschideau tăceri
într-un colţ mai bun al odăii mele idioate şi începeam să las baltă
jocurile de-a baba-oarba
îmi căutam Tatăl
primele ceruri urcau în mine ca o împotrivire iubirii mele
abia crescute
penetram schizofrenic neuronii soarelui,
dar oamenii îmi sfiau nuferii
la poale de munte
călugării plîng îngropaţi în zăpadă
perfecţiunea e un ram de gheaţă
şi păsările noastre nu se mai aşează aici
un poem de citit si recitit si re-recitit, si asa mai departe...
RăspundețiȘtergereciudata viziune asupra divinităţii! dacă n-aş şti că eşti creştină cu tot dichisul, aş fi zis că ai luat-o razna! Dar mai ştiu şi că eşti poetă cu un plus de dichis, aşa că iar citesc şi recitesc...
e genial poemul, ce mai!
vezi că trece şi pe blogul nostru dichisit!
superb... pur si simplu nu sunt cuvinte ca sa pot sa iti apreciez acest poem
RăspundețiȘtergeremerci mult, ambilor!
RăspundețiȘtergerediana