| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

marți, 14 decembrie 2010

# ca nişte biserici uitate în pînza de păianjen

ne umplem de lume printr-un fir banal
ca nişte biserici
uitate în pînza de păianjen

printre spaţii dincolo de lume mama e femeia lui Dumnezeu

eram doar un copil cînd regulile ploii deschideau tăceri
într-un colţ mai bun al odăii mele idioate şi începeam să las baltă
jocurile de-a baba-oarba

îmi căutam Tatăl

primele ceruri urcau în mine ca o împotrivire iubirii mele
abia crescute

penetram schizofrenic neuronii soarelui,
dar oamenii îmi sfiau nuferii

la poale de munte
călugării plîng îngropaţi în zăpadă

perfecţiunea e un ram de gheaţă
şi păsările noastre nu se mai aşează aici

3 comentarii:

  1. un poem de citit si recitit si re-recitit, si asa mai departe...
    ciudata viziune asupra divinităţii! dacă n-aş şti că eşti creştină cu tot dichisul, aş fi zis că ai luat-o razna! Dar mai ştiu şi că eşti poetă cu un plus de dichis, aşa că iar citesc şi recitesc...
    e genial poemul, ce mai!
    vezi că trece şi pe blogul nostru dichisit!

    RăspundețiȘtergere
  2. superb... pur si simplu nu sunt cuvinte ca sa pot sa iti apreciez acest poem

    RăspundețiȘtergere

critica perfecţionează