Moartea îşi freacă mîinile
în spatele meu pictat
de fluturi alb-negru
ce caută disperaţi
rezerve de viaţă
în corpul meu.
Aud cum ii cade rochia,
dar nu-i aud respiraţia.
Simt cum mîna glacială
îmi atinge umărul,
dar mai am curajul să-i vorbesc:
- Ieri la şah a pierdut Dumnezeu
şi m-a răsplătit cu timp.
Mîna glacială se retrage îngrozită
înjurîndu-şi nuditatea.
Cat imi pla ochii tai...
RăspundețiȘtergereAi zambet de regina alba:)
thx, Lorelei!
RăspundețiȘtergereMie imi place poezia ta, nu ca nu ai avea ochii frumosi...
RăspundețiȘtergereimi place cum scrii si pentru asta mi-ar place sa facem un schimb de link-uri ca sa "nu te pierd din vedere', daca esti de acord da-mi un semn.
cya Dia
Acum am observat si eu ca erai deja acolo, am adaugat si eu blogul tau la mine in blogroll
RăspundețiȘtergeresera frumoasa!
Moartea e frica pierderii de sine și totodată remiza dintre noi și viață.
RăspundețiȘtergereFrumos poem.GL.
Dacă la şah am ghici toate riscurile,nu ar mai fi interesant,în acest caz,benefic.
RăspundețiȘtergerefrumos.
melodia se imbina perfect cu poezia.
RăspundețiȘtergerefelicitari ^^
mulțumesc tuturor!
RăspundețiȘtergere