Moartea îşi freacă mîinile
în spatele meu pictat
de fluturi alb-negru
ce caută disperaţi
rezerve de viaţă
în corpul meu -
adăpost al infinitului.
Aud cum ii cade rochia
şi intuiesc deja că e neagră,
dar nu-i aud respiraţia.
Îmi dezbrac din raţiune
paradoxul că
Dumnezeu fiind bărbat
şi Moartea o ea seducătoare
ce suceşte minţile
oamenilor muritori,
ar fi primul mariaj din univers.
Moartea ucide
şi Domnul o iartă
pentru că iubeşte atunci cînd
îi aduce de pe pămînt
tot ce e mai bun.
Îmi arunc gîndurile
în prima urnă,
căci ştiu şi recunosc
că sunt o dementă.
Simt cum o mînă glacială
îmi atinge umărul,
dar mai am curajul să-i vorbesc:
- Ieri la şah a pierdut Dumnezeu.
M-a răsplătit cu timp.
E okey?
Mîna glacială se retrage îngrozită
înjurîndu-şi nuditatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
critica perfecţionează