Când îţi lipseşti ţie însuţi (2)

-Diana… 

Lukasz încearcă să mă trezească. 

 -Marta!
Nimic. N-am auzit alarma, aşa că-mi iau telefonul să verific cât e ceasul. 4.40. Îi spun mă lase în pace, că de nu, picioarele mele n-or să reziste pentru alţi 20 km. El insistă. Mă scol şi mă uit deasupra patului meu. Marta doarme. Fie. 

Abia târâindu-mi papucii, urcăm în locul de unde cerul pare că se uneşte cu pământul. E trecut de cinci şi nici urmă de soare. Îi spun că stăm degeaba. Norii n-o să ne lase să vedem răsăritul, deşi priveliştea e destul de frumoasă şi aşa. Ceaţa nu ne dă voie să cuprindem totul, dar lumina abia născută îi dă o alură de poveste. La 5.15 renunţ. Eu revin în sacul meu de dormit, iar el pleacă să-şi facă plimbarea de dimineaţă. 

După micul dejun, cu rucsacurile în spate pornim spre Slovacia. E încă ceaţă şi-i greu să răzbaţi cu privirea, dar aerul proaspăt şi munţii îţi dau o senzaţie de linişte absolută. După vreo două ore de mers, ajungem în primul sătuc slovac de la hotar. Ne oprim să cumpăram vederi de la o tejghea şi un câine mare se îndreaptă spre noi. Mă tot ascund după spatele lor până când au înţeles că nu-i de glumă şi trebuie să-l lase în pace. Domnul care vindea mi-a vorbit în poloneză şi eu i-am răspuns în poloneză, a auzit apoi, însă, că vorbesc cu Marta şi Lukasz în engleză. De ce? Zice că am un accent foarte bun. A crezut că-s de-a lor. Ne-a povestit despre micul său business de la hotar şi mi-a cerut să-i scriu în jurnalul cu mesaje lăsate de turişti din toate ţările. Încă nu avea pe nimeni din Moldova. Am fost prima. Întâlnirea cu el mi-a dat mai multă energie pentru întreaga zi. 

După ore în şir hoinărind prin regiunea slovacă a munţilor, am mers să mâncăm într-un sătuc polonez. Am stat acolo aproape două ore. Fericire nu pe capul meu, fericire pe picioarele mele. 

Culorile aprinse ale basmalelor de la tejghea ne-au atras. Marta şi-a luat una verde electric, iar eu una vişinie, apoi am trecut podul înapoi în Slovacia şi am pornit spre casa unde urma să dormim a doua noapte. De data asta a trebuit să mergem de-a lungul râului. Alte trei ore. 

După ce m-au învăţat o poezia-cântecel în poloneză, au continuat să cânte în limba lor, iar mintea mea nu mai reacţiona când treceau din nou la engleză. Era suficient pentru mine zgomotul apei. 

A început să plouă din nou, dar coroana copacilor era destul de rezistentă ca să ne apere. Părea a fi o ploaie ciobănească cu stropi aproape invizibili. 

Când în sfârşit, la orizont apăruse casa spre care ne îndreptam, m-am bucurat. Mergeam de mai bine de două ore spre un nu-ştiu-unde şi nici măcar nu ştiam unde suntem. E prima dată când merg în vacanţă fără să ştiu destinaţia, fără să-mi iau bilet de întoarcere, fără să ştiu cu ce o să-mi umplu zilele. 

Un bătrânel care m-a auzit exclamând în engleză s-a oprit să ne aştepte. Le-a zis prietenilor mei să mă înveţe poloneză. Să fim ca o mare, fericită familie. 

Camera pe care ne-au dat-o era la mansardă. Dar nu era încălzită. Am dormit iar în saci de dormit, iar lenea de a mă întinde spre cealaltă margine de pat pentru a lua plapuma, m-a lăsat să tremur de frig toată noaptea. 

- Bună dimineaţa.