nevermind

îmi ceri să ne pierdem printre copaci

noaptea în parcul acesta de la marginea podului
pentru că asfaltul nu-ţi citeşte paşii şi nu-i poţi lăsa
nicio urmă

dragoste-i prea mult şi prea puţin pentru noi

ne adâncim tălpile în pământ
iar în mintea mea oameni adormiţi
răsar dedesubt ca ciupercile

poeţilor nu le e frică de insecte îmi spui
şi-mi ceri să simt iarba pământul dar mai ales
aceste creaturi mici care vor să mă atingă prin
deschizătura hainelor deopotrivă cu tine

melcii s-au căţărat pe spatele meu
şi râzi
când mă dezbrac în faţa oglinzii
iar faţa mea plină de dezgust
îţi spune mut că nu pot să nu te
iubesc
vodka şi ţigările tale rulate
balconul şi ferestrele larg deschise
eu care te privesc
tu care mă asculţi

înţelegi acum întunericul devierii noastre,
îmi spui în timp ce îţi laşi maioul şi mă cuprinzi,

acum ştii să auzi pământul