declaraţie de

tremur de frig la semafor încălţată-n sandale
iar ochi trişti din maşina care-mi trece prin faţă
îmi răscoală măruntaiele

am aflat cine eşti, iubitule
plimbarea aceasta amestecată cu frica de
a merge singură pe stradă noaptea
e ca o ploaie de vară

tu eşti acasă al meu
nu strâmba din nas, clişeul e amăgitor
acasă al meu nu e acolo unde eşti tu
cât de mult te-aş iubi

tu eşti oraşul acela mic din care am plecat
dar în care îmi place să mă întorc
pentru că e parte din mine
şi din facerea lumii
eşti oraşul acela pe care îl iubesc
dar în care n-o să trăiesc
nici măcar la adânci bătrâneţi pentru că dragoste
e prea puţin pentru mine

nu mai alerg
nu-mi mai este frică
merg pe marele pod de fier
iar şoferi băuţi îşi pictează din mine o fată de ocazie
când eu, de fapt, visez la plapuma caldă
şi-mi scriu în minte acest poem despre tine
dragostea mea

tu eşti oraşul pe care-l iubesc
dar în care n-o să-mi las copiii să crească
fii bun cu mine