| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

sâmbătă, 31 august 2013

Limba română, adică Eu

Miercuri am cunoscut-o, după multă vreme, pe Victoria Ungureanu, un om Frumos, plin de viață, alături de care mi-am petrecut cîteva minute la Radio Chișinău. Redactorul-șef, care vorbește o română perfectă și frumoasă, mi-a plăcut tare mult. Da, August!
Am vorbit despre limba română. Înregistrarea o găsiți AICI.


Și cînd mă gîndesc că trebuie să vorbesc despre limbă, tresare în mine acea mîndrie, prea patetică poate pentru felul meu de a fi – mîndria de a fi român. Și ca s-o justific mai bine, țin să vă spun ce mi s-a întîmplat de 1 martie. După o lungă noapte nedormită în aeroportul din Venezia, la aterizarea în București cu inima-mi gata să iasă din piept, mare mi-a fost bucuria cînd vameșul care mi-a verificat pașaportul mi-a întins, așa cum a făcut-o și cu ceilalți pasageri, un mărțișor și o felicitare-cărțulie despre această frumoasă tradiție românească. N-am fost eu tocmai o fire conservatoare, dar la mii de kilometri depărtare am învățat adevărata demnitate de a mă ști român. Și pentru că Moldova, adică România, înseamnă acasă, nu pot să zic decît că și limba este acel acasă care-mi permite mai mult decît să exist, să fiu. Sau, mai bine zis, într-o comparație mai puțin obișnuită, limba română e acea casă mobilă, știți voi, din alea pe roți, pe care poți să o porți peste tot cu tine. O casă mobilă spirituală în care îți porți propria-ți personalitate. 

Întîmplările legate de limba moldovenească, așa zisa limbă de stat, au fost multe de cînd am început să cresc. Ieri m-am întors de la Școala Europeană de Vară “ASTRA” unde mi-am făcut o mulțime de prieteni buni, zic buni pentru că am avut un criteriu de selecție nou. I-am întrebat ce limbă vorbesc. Moldoveneasca sau româna? Surprisă plăcut că nu mi-au reproșat ideea limbii române ca limbă de stat, le-am zis atunci că sunt Oameni Adevărați, oameni care știu ce înseamnă autenticul și care, îndrăznesc să cred eu, vor sfida minciuna și măștile pe care și le-au pus niște actori aparent „mari”, dar mediocri. 

Cîteva săptămîni mai devreme, la registrul de stat, deci într-o instituție publică, mi s-a vorbit în rusă. E problema care pe mine mă disperă cel mai mult. Urăsc, deși știu că Biblia nu acceptă ura, acei oameni cărora le vorbești în română și îți răspund: „Я не понемаю”. Scriam mai înainte pe blog și țin să repet că din moment ce un animal poate fi dresat, este absolut imposibil ca un om care, să zicem, a trăit zeci de ani aici în țară, ba chiar mai mult, s-a și născut aici, să nu învețe, cît de puțin, limba română. Asta înseamnă mediocritate. Ar părea destul de absurd să-i cer profesorului de la facultatea pe care o fac în Italia să-mi vorbească în română, pentru că eu nu-i înțeleg limba. Și nu, nu e vorba de discriminare. Suntem la noi acasă. Avem o limbă, deci și demnitate. Eu te respect în măsura în care mă respecți și tu pe mine. Nu se conformează majoritatea unei minorități. Normal e să se adapteze minoritatea majorității. În fine, există acel loc unde au trăit, nu multă vreme în urmă, acei oameni care ne-au murdărit istoria și limba, există acel loc în care minoritatea rusă ar putea fi majoritate. Dar nu aici. Nu la mine acasă, unde stăpîna e limba care de n-ar fi existat, s-ar fi născut din prea mult dor… 

Iar dacă tot vorbim de o limbă română în țară la noi și, pentru lipsa de imperfecțiune, unii vor să-i spună moldovenească, hai să-i zicem și grai moldovenesc, dar grai, adică parte dintr-o limba română, și nu limbă cu o identitate proprie. Exact așa cum poate fi o engleză a americanilor și una a britanicilor. Tot una rămîne. Engleză, nu? 

Multă lume m-a întrebat dacă am început deja să scriu versuri și în italiană. Nu cred că o să o fac vreodată. Limba în care gîndesc e româna. Limba în care iubesc și simt e tot româna. Nu-mi vine să-i spun iubirii “amore”, în italiană, și nici măcar „amour”, în franceză, pentru că dragostea am învățat-o acasă, iar acasă înseamnă limba română. Am învățat-o de la mama și mama mi-a vorbit în română. Am învățat-o de la limbă, de la iarbă, de la cer și pe toate le-am privit și le-am numit românește. Din frumosul limbii mele mi-au curs cuvintele, nu din una străină. Hai să dăm Cezarului ce e al Cezarului! Diana Frumosu anul II Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Verona, Italia

2 comentarii:

  1. De obicei, de fiece data cind te citesc, ma intreb daca intonatia si tonalitatea ce dau eu textului, cuvintelor si emotiilor tale - coincid cu ale mele, adica cu cele care atribuite de mine... Ascultindu-te, am inteles ca partial, totusi coincid... :)

    RăspundețiȘtergere
  2. mă bucur. de obicei, cînd aud pe cineva citind în glas ceva scris de mine, parcă aș auzi un text străin. atunci cînd scriu, îmi vine automat și intonația, stilul, etc.

    cu mare drag,
    diana

    RăspundețiȘtergere

critica perfecţionează