Pentru că am urît cerul

O muzică hipnotizantă se aşeza pe marginea
urechilor ca nişte
cercei care pot să-şi caşte gura
să cînte.

Stam cu ochii îndreptaţi
spre rupturile cerului din care lumina curgea parcă
să-mi izbească creştetul.

Afară ploaia a stat.
Prin fereastra deschisă am ieşit la balcon
să n-audă ai mei cum scîrţîie uşa.
Am nevoie de-o linişte absolută
să pot intra în absolut.

Mîinile mele se prea încolăcesc de pernă,
iar obrazul mi se lipeşte ca un magnet cerşind
un somn mai lung decît altădată.

Am obosit să port în mine fata cea tristă şi mută.
Mîine dimineaţă aş vrea s-o văd dormind pe covor
şi să pot rîde atunci ca-ntr-o beţie
cît de frumoasă e viaţa.

Pe patul de la balcon mă arunc cu faţa spre cer
şi-l privesc ca pe unicul mare duşman al meu.
N-am fost niciodată geloasă în iubire pe cît de invidioasă
sunt acum, cînd nu mai am chef să vorbesc nici măcar
cu Dumnezeu. Vreau să plec undeva.

Mi-ar plăcea să fiu cer
şi-l urăsc pentru că niciodată n-o să pot fi.
Nici măcar pasăre să pot pleca dincolo de tristeţi.

Încerc să rup cu mîinile din el.
Picioarele mele izbesc cu putere în peretele balconului,
dar peretele balconului
nu-i cerul.


E al şaptelea an de cînd
mama m-a găsit la balcon cu picioarele pline de sînge.
Al şaptelea de cînd mi se spune
invalida,
pentru că am urît cerul.