"Eva Luna" de Isabel Allende

                  DESPRE CARTE                  

                  „Mă cheamă Eva, ceea ce înseamnă viață, conform unei cărți pe care a consultat-o mama ca să-mi aleagă numele.” E genul de incipit care prin nonșalanță mă atrage. Un început curat și simplu.

                Eva – nume care amintește de Facerea Lumii, asociată frumos în acest context cu imaginea de copertă a cărții de la Humanitas care ilustrează un șarpe – a fost zămislită de mama ei cînd, dîndu-și seama că dragostea îl poate salva pe grădinarul indian de la mușcătura șarpelui veninos, face dragoste cu el, vindecîndu-l ca printr-o minune. Bizar, da. E ceea ce o definește cel mai mult pe autoare – realismul magic sau, altfel spus, stranietatea. Și e tocmai particularitatea care o face atît de deosebită.

                Născută în casa stăpînului mamei sale, Eva trăiește pînă la șapte ani în preajma oamenilor îmbălsămați după moarte de care se ocupa un profesor obsedat de munca sa, în stare să-și îmbălsămeze pînă și slugile, dacă erau să moară, doar pentru simpla-i plăcere, nu că ar fi avut nevoie de ei. Mama Evei „detesta să umble cu cadavrele și nu pricepea de ce trebuie îmbălsămate. Dacă așa ceva ar fi fost necesar, natura ar fi prevăzut și asta, nepermițînd putrezirea morților, își spunea. Totuși, spre sfîrșitul vieții a găsit o explicație pentru această veche dorință omenească de a-i păstra pe răposați: a descoperit că dacă-i ai la îndemînă îți amintești mai ușor de ei.”

                Acestă introducere destul de neobișnuită în viața Evei, care pe parcursul vieții poartă după ea o puma îmbălsămată, costruiește o figură feminină puternică. La șapte ani, cînd îi moare mama, rămîne în grija nașei sale, altă slugă din casa profesorului, zic eu, nebun, care încearcă să o angajeze într-o familie unde bucătăreasa, Elvira, îi devine acea bunicuță pe care ea nu a avut-o. Supărată pe stăpînă, după ce îi smulge din cap peruca, Eva fuge în oraș, unde îl cunoaște pe Huberto Naranjo, băiat al străzii de care îl leagă o foarte strînsă prietenie și prin intermediul căruia ajunge să îl cunoască mult mai tîrziu pe Rolf Carle, povestea vieții căruia autoarea o narează paralel cu cea a Evei, sorți ce se contopesc abia la sfîrșitul cărții, cînd eu, de fapt, aș fi vrut ca Huberto să fie cel ales.

                Stranietăți care surprind sunt multe: unul din stăpînii Evei e un ministru cu un capriciu destul de copilăros – își făcea treaba la oală, copilul pe care îl naște nașa are două capete, culoarea pielii acestora însă (!) diferă – se zice că o fi făcut dragoste cu doi bărbați în același timp. Eva își petrece un timp în casa patroanei unui bordel de lux, unde o aduce Huberto cînd fata începe să “înflorească”, dar de care cei ai casei se îngrijesc cu mare atenție ca să nu degradeze fata. Acolo, Eva îl cunoaște pe Melecio, un transsexual, femeie într-un corp de bărbat, care devine mai tîrziu Mimi și capătă o înfățișare de-a dreptul seducătoare, iar culmea – Mimi va fi o actriță de mare succes, datorită căreia Eva începe să scrie scenariul unei telenovele pe baza copilăriei sale.

                Pe lîngă aceste stranietăți, frumoase totuși, cartea are și un aspect politic care se desfășoară în mod special la sfîrșitul cărții, cînd un grup de tineri în frunte cu Huberto, ascunși în pădure, încearcă să organizeze o revoluție, plan la care va participa atît Eva, cît și Rolf Carle, cel mai bun jurnalist din țară care filmează cele mai importante și pline de foc evenimente din țară, dar și din afara ei. 
               Detaliile despre care am scris aici sunt doar cîteva din momentele picante și captivante, e o carte însă plină de peripeții și aventuri care te învață și distrează în același timp. Paula, prima carte pe care am citit-o de Isabel Allende, e diversă de Eva Luna, se simte însă aceeași alură specială în ambele. Scriitorul masculin pe care i-l asociez e Murakami, cu o mică precizare: gradul de intensitate al libertății e mult mai avansat la Murakami decît la Isabel Allende, fapt justificat probabil de diferența de sex dintre cei doi.          

                  SELECȚII DIN CARTE                  

• Ea mi-a băgat în cap ideea că realitatea nu înseamnă doar ce se vede la suprafață, că are și o dimensiune magică și că, dacă așa îți vine, ai tot dreptul s-o exagerezi și s-o colorezi pentru ca viața să nu fie atît de plicticoasă. 

• Teoria lui Carle era că oamenii se împart în nicovale și ciocane: unii se nasc pentru a lovi și alții pentru a fi loviți. 

• Moartea nu există, fata mea. Oamenii mor doar cînd sunt uitați. 

• Generalul are dreptate, aici nu moare nimeni de foame, ajunge să întinzi mîna și să culegi un mango, de-aia nu avem progres. Țările reci sunt mai civilizate pentru că vremea rece îi obligă pe oameni să muncească, spunea stăpînul stînd la umbră, făcîndu-și vînt cu ziarul și scărpinîndu-și burta, după care îi scria ministrului economiei naționale sugerîndu-i să aducă un ghețar de la pol, să-l mărunțească și să-l arunce peste țară din avion, poate așa se schimbă clima și scăpăm de lene. 

• Corupția ajunge pentru toți. 

• Dacă nu există condiții pentru revoluție, adevăratul revoluționar trebuie să le creeze. 

• M-a împins la o parte și, privindu-mă în ochi, mi-a explicat că violența o exercita guvernul: oare șomajul, sărăcia, corupția și nedreptatea socială nu erau forme de violență? 

• Victoria e a celor îndrăzneți. 

• - Nu cred, el este altfel, nu se gîndește la el, ci la popor. 

- Acum da, că nu-l costă nimic. E un fugar ascuns în junglă, dar așteaptă să-l vezi la guvern. Uite, Eva, oamenii ca Naranjo nu pot face schimbări fundamentale, modifică doar regulile, dar se mișcă pe aceeași scară: autoritate, competiție, lăcomie, reprimare – așa e mereu. -Dacă el nu poate, atunci cine? 

-Tu și eu, de exemplu. Sufletul oamenilor trebuie schimbat. Dar mai e mult pînă atunci.