| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

"O moarte care nu dovedeşte nimic" de Anton Holban

Probabil că dacă aş fi fost băiat, nu aş fi fost atît de indignată de atitudinea şi mentalitatea personajului masculin.
Dacă aş caracteriza cartea într-un cuvînt, unicul propriu senzaţiilor pe parcursul citirii ar fi într-adevăr - revoltatoare.

• Întotdeauna înainte de a te despărţi de cineva drag nu te pricepi să-i vorbti, tocmai pentru că ai prea multe de spus.
• Oamenii sunt făcuţi din pămînt netrecut prin sită, au fost lucraţi în grabă.
• Nu mă interesează prin ce semăn cu alţii, ci prin ceea ce difer.
• Şi literatura e de vină că nu ne împăcăm cu iubitele noastre.
• Bănuim în orice femeie o nouă excepţie.
• E în stare să adoarmă cu ochii deschişi, numai să mă vadă.

două fragmente mici:

• În restaurant, la masa mea, un orb. A trecut câtăva vreme până să-l descopăr. Ţinea capul plecat şi fruntea încreţită, ca un om cu gândurile aiurea. Găsise poziţia aceea pentru că era o expresie a tragediei lui sufleteşti sau că-şi ascundea defectul de curioşi milostivi, sau că aşa îi era obiceiul de totdeauna. Perfect îmbrăcat în gri, fără de nici o neglijenţă, perfect bărbierit. Avea mâinile minunate,subţiri, transparente, îngrijite. În mâini îşi strânsese toată sensibilitatea. Le plimba cu repeziciune şi cu fineţe pe obiectele de pe masă şi era uimitor cu ce îndemânare mânca fără să se murdărească şi fără să se înşele. În acelaşi timp parcă preocupat de chestiuni importante, în afara micilor nevoi zilnice. Precizia cu care mânca, singur, îţi putea arăta că nu era aşa de distrat cum lăsa să pară. Ca şi cum ar fi fost o întâmplare, mâinile lui tremurau pe farfurie, pe pâine, pe furculiţă, făceau cu repeziciune înconjurul mâncării din faţă. l-am invidiat această precizie, eu, care văd, care pot aşa de uşor uza de toate mijloacele de investigaţie, şi care nu ştiu nimic!

• În balconaşul de la clădirea de alături, la etajul al cincilea, şi-a uitat un copil o mică jucărie: un beţişor, şi, legată la un capăt, o păsărică de vată galbenă. Beţişorul e înţepenit într-un ochi al balustradei, aţa verde, scurtă, atârnă în aer, iar păsărica se învârteşte încetişor la adiere. Pasăre maltratată. Ciocul rupt pe jumătate, aripile, una mai lungă ca cealaltă, asezate nesimetric. Una din aripi, cea mai lungă, se loveşte uneori de beţişor; atunci păsărica se opreşte pentru o clipă, apoi, după o mică sforţare, reîncepe să se învârtă. Dedesubt, spaţiul gol, imens pentru mititica jucărie. Şi brusc, o milă cumplită mă cuprinde pentru vata galbenă de la capătul beţişorului. O milă cum n-am simţit iarna trecută când o pasăre flămândă şi înfrigurată mi-a bătut în geam şi când mi-a fost lene să deschid fereastra...

4 comentarii:

  1. Frumos.
    Profesoara mea de română mi-a propus să-l citesc pe Holban.
    A zis că am tangenţe cu el, citind una din descrierile mele din proză.Aşa că sunt curioasă.

    maricica

    RăspundețiȘtergere
  2. sunt sigură că o să-ţi placă :P

    diana

    RăspundețiȘtergere
  3. Anton Holban merita cu certitudine sa fie citit. "A asculta o bucată de muzică, a citi ceva subtil, a fi în mijlocul celui mai superb aranjament al naturii şi totuşi a nu-ţi uita prezenţa, a nu fi în stare să exclami ceva fără sens numai din entuziasm, fără să te auzi şi să te găseşti caraghios, a-ţi urmări clipă cu clipă propria-ţi emoţie şi evoluţia ei, înseamnă să nu mai ai niciun sentiment pur, nealterat de o cercetare migăloasă şi inutilă." Anton Holban

    RăspundețiȘtergere
  4. merită citit dacă eşti pasionat de spiritul introspectiv al literaturii române interbelice
    mi-a plăcut şi mie la vremea mea
    dar da, ca şi pe tine, m-a revoltat perspectiva din care priveşte el femeia

    asta nu îl face, cu siguranţă, mai puţin interesant

    RăspundețiȘtergere

critica perfecţionează