| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

vineri, 13 august 2010

# poemul unui prunc

Sunt prunc al unei ţări înlăcrimate
Şi, ca pe-un nume, port în mine-o datorie:
De-“a fi” cînd suntem chiar impuşi la moarte –
Şi a ne-aduna pe toţi din străinie.

Născutu-ne-am urmaşi din daci,
Să scriem limba izvorâtă din latină,
S-avem o Mioriţă laie şi un baci,
Un plai în care dorul ni-i de doină plină.

Simţul istoriei palpită necurmat,
Iar demnitatea naşte viaţă şi-n cuvânt.
Dacă suntem noi neamul blestemat
La veşnicie ne aduce-un legământ.

Sunt prunc al unui scris înlăcrimat,
litera nu mi-e moldovenească!
Şi de-asta-n tremur buzele-au strigat
s-apropie justeţea strămoşească:

- Vieru cântă din ţărână
Limba a fost şi ne va fi română!

Un comentariu:

  1. Excelent!
    E drept că nu prea ne obişnuieşti cu acest stil, dar asta nu înseamnă că nu ţi se potriveşte...
    Ca să fiu un critic la post, pot să reclam oarecari stângăcii în primele 2 strofe. Dar, de asemenea, nu pot să nu te felicit pentru finalul apoteotic!!!

    RăspundețiȘtergere

critica perfecţionează