| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

duminică, 18 august 2013

"Dans, dans, dans" de Haruki Murakami

        DESPRE CARTE        


Am scris mai devreme despre Pădurea norvegiană. Dans, dans, dans e mult mai bună. Începutul cărții prezintă într-o formulă perfectă stilul autorului. Pornește de la nimic și surprinde prin detalii. E tocmai ceea ce îmi place cel mai mult. De fapt, e și stilul meu preferat. Concetrarea generală a textului pe detalii. De obicei, cînd citesc o carte, mă atrag mai mult părțile nesemnificative. Am început azi să citesc Lolita de Nabokov. Am citit un sfert din carte și sunt gata să renunț la ea. Pentru că se generalizează, iar eu prefer particularul.

Dans, dans, dans implică o serie de oameni ciudați care îți trezesc curiozitatea. Yuki (adică zăpadă) e o fetița de 13 ani cu care personajul principal leagă o prietenie foarte strînsă (și eu care credeam că e genul de Lolită a lui Nabokov, dar nu e). Merg împreună în Hawaii. Vorbesc despre muzică, dragoste și oameni. Ame (adică ploaie) e mama ei, fotografă faimoasă, neglijentă și dezordonată. O uită pe Yuki în camera de hotel și își amintește de ea abia peste 3 zile, dar nu e pentru prima dată. Devenise deja de mult timp un obicei pentru ea. Tatăl ei, divorțat de Ame, e un scriitor. Îi plătește personajului principal o prostituată în Hawaii, iar Gotanda, fost coleg de clasă al aceluiași personaj principal căruia Murakami nu-i dă nume, e vedetă de cinema. Poate avea orice femeie vrea, mai puțin pe soția sa, femeie cu care, deși divorțat, își dă periodic întîlniri și fac dragoste - iubire confirmată și adîncită prin divorț.
Omul Oaie e totuși personajul care pe mine m-a captivat cel mai mult. Nu vreau să-i explic esența în detalii. E ca o formă fără formă. Atît. De cînd l-am cunoscut, îmi tot stă în cap.

Cînd am recitit părțile pe care le-am subliniat în carte, am descoperit două analogii. Prima, mi-a amintit de capitolul 13 din The french lieutenants woman, prin care autorul, John Fowles, face o pauză explicativă în care vorbește despre raportul său cu personajele și susține faptul că momentul în care începi să scrii/vorbești despre tine însuți, adică despre autobiografia ta, aceasta nu e una adevărată în totalitate, ci mai degrabă o autobiografie romanțată: You do not even think of your own past as quite real; you dress it up, you gild it or blacken it, censor it, tinker with it ... fictionalize it, in a word, and put it away on a shelf—your book, your romanced autobiography. We are all in flight from the real reality. That is a basic definition of Homo sapiens. Într-un mod mai puțin explicit, Murakami vorbește despre același lucru prin personajul principal al cărții:
Cînd mă prezentam, cînd trebuia să vorbesc despre mine în fața oamenilor, mă simțeam de parcă îmi falsificam notele din carnet. De fiecare dată eram neliniștit. De aceea, în astfel de momente mă străduiam mereu să povestesc numai lucruri obiective, nesemnificative și neinterpretabile (Am un cîine, îmi place să înot. Nu-mi place brînza etc.) dar chiar și-așa aveam senzația că descriam trăsături imaginare ale unei persoane imaginare. Cînd ascultam poveștile celorlalți, aveam aceeași senzație – că și ei vorbeau despre altcineva. Trăiam cu toții într-o lume imaginară, respirînd aer imaginar. 
Alt fragment, care ține de aceeași prezentarea generală a personajului, mi-a amintit de Uno nessuno e centomila de Luigi Pirandello, în care își expune detaliat modul în care percepe el ideea de realitate: Realitatea pe care o am pentru voi constă în forma pe care mi-o daţi; dar e realitate pentru voi, nu pentru mine. Realitatea pe care voi o aveţi pentru mine constă în forma pe care v-o dau; dar e realitate pentru mine, nu pentru voi. Iar pentru mine însumi nu am altă realitate decât forma pe care izbutesc să mi-o dau. Dar cum? Tocmai construindu-mă. Similar lui, dar telegrafic, Murakami scrie: 
Probabil că nu se poate spune că sunt un om comun, dar nici ciudat nu sunt. Sunt un om cât se poate de normal. Foarte direct. Direct ca o săgeată. Eu doar îmi duc existenţa, în modul cel mai natural şi firesc. Se înţelege de la sine că nu mă preocupă felul în care mă văd ceilalţi. Ce gândesc alţii despre mine e o problemă care nu mă priveşte. Şi nu este problema mea, ci mai degrabă a lor. Unii mă consideră mai prost decât sunt în realitate, alţii mai deştept. Dar asta nu mă interesează, în plus, formula „mai... decât în realitate" este doar ceva raportat la imaginea pe care o am eu despre mine. De fapt, eu sunt pentru ei sau prost, sau deştept. Pentru mine asta nu contează. Nu e o chestiune importantă, în lume nu există neînţelegeri, ci doar feluri diferite de a vedea lucrurile. Iar eu le văd în felul acesta.
Ce-mi place mult la Murakami e structura frazei și dimensiunea ei cît mai redusă.


        SELECȚII DIN CARTE        


• Cînd închei prost primul nasture de la cămașă, inevitabil se încurcă toți. Orice încercare de a repara greșeala duce la o nouă încurcătură.
• Camera mea are două uşi: o intrare şi o ieşire. Nu pot fi schimbate între ele. Nu se poate ieşi pe la intrare şi nu se poate intra pe la ieşire. Este o regulă ştiută. Oamenii intră pe la intrare şi ies pe la ieşire. Există diverse feluri de a intra şi de a ieşi, însă cert e că toţi pleacă. Unii au plecat ca să încerce noi posibilităţi, alţii ca să economisească timp. Unii au murit.
• O dată mort, nu mai ai ce să pierzi. Asta e partea bună a morții.
• Cine naiba ar vrea să citească despre un angajat al bibliotecii municipale din Kawasaki, care a trăit şi a murit în linişte şi pace? Cu alte cuvinte, noi căutăm în cărţi un fel de compensare pentru propria noastră viaţă.
• Asta e natura rănilor. Nu poţi să le smulgi si să le arăţi şi altora. Dacă poţi, înseamnă că nu sunt prea grave.
• Pricepi ce-ţi spun? Dansează mai departe, fără să te opreşti. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce sens are. Dacă începi să te gândeşti la lucrurile astea, ţi se opresc picioarele. O dată oprite, eu nu mai pot face chiar nimic pentru tine. Legăturile tale se vor destrăma complet. Se vor pierde pentru totdeauna. Nu vei mai putea trăi decât în această lume. Treptat, vei fi absorbit înăuntru. Aşa că să nu-ţi stea picioarele. Să nu-ţi pese o secundă, oricât de prostesc ţi s-ar părea. Tu continuă să dansezi, pas după pas. Ai să vezi că, puţin câte puţin, părţile înţepenite se vor mai destinde. Pentru anumite lucruri nu e prea târziu. Foloseşte tot ce poţi folosi. 
• Dar să ştii că nu există o singură realitate, ci mai multe. Există nenumărate variante.
• Dar oamenii sunt cam ciudaţi, nu? Cresc într-o secundă. Eu credeam că oamenii îmbătrânesc treptat, an după an, dar nu e aşa, zise el, privindu-mă fix. Îmbătrânesc într-o clipă.
• Există nenumărate feluri de a trăi pe lumea asta, i-am răspuns. Câţi oameni, atâtea stiluri de viaţă. Different strokes for different folks.
• Nevoia e fabricată de oameni. Nu e un lucru care se naște natural.
• Fanteziile n-au buget.
• Viaţa este mult mai scurtă şi mai fragilă decât crezi. De aceea, oamenii trebuie să se poarte unii cu alţii astfel încât să nu rămână cu regrete. Corect şi, dacă e posibil, sincer. Mie personal nu-mi plac oamenii care nu fac asta şi, atunci când cineva moare, plâng repede şi spun că regretă tot.
• Să nu te intereseze ciocolata înseamnă să nu fii normal la cap.
• — Am omorât-o pe Kiki ? a zis el rar şi răspicat.
— Am glumit, am zis, zâmbind şi eu. Am spus-o aşa, pur şi simplu. Am vrut să văd cum sună. Gotanda şi-a coborât privirea spre masă, fixând-o asupra degetelor sale.
— Nu, nu e o glumă. E o chestiune foarte importantă, asupra căreia trebuie să meditez bine. Am omorât-o pe Kiki? Trebuie să mă gândesc serios. L-am privit. Zâmbea, dar ochii îi erau foarte serioşi. Nu glumea.
— De ce s-o omori pe Kiki? am repetat eu.
— De ce s-o omor pe Kiki ? Nu ştiu nici eu. De ce am omorât-o?
— Stai că nu înţeleg, am zis eu râzând. Ai omorât-o sau nu?
— La asta mă şi gândeam. Am omorât-o sau nu pe Kiki?
• — Ce însemnau cele şase schelete?
— Erau tu însuţi, a zis Kiki. Asta e camera ta. Tot ce e aici eşti tu. Totul.
— Camera mea, am zis eu. Şi cu Hotelul Delfin cum rămâne ?
— Şi acolo ai o cameră a ta, desigur. Acolo e Omul Oaie. Aici sunt eu. 
• — Dar tu mă strigai! De-asta m-am dus la Hotelul Delfin: să mă întâlnesc cu tine. Şi de acolo... au pornit atât de multe lucruri! Cum s-a întâmplat şi în trecut. Am întâlnit diverşi oameni, au murit diverşi oameni. Nu tu mă chemai? Nu tu îmi îndrumai paşii ?
— Nu. Te chemai pe tine însuţi. Eu sunt doar o proiecţie de-a ta. Prin mine, tu te chemai pe tine însuţi, te ghidai singur. Ai dansat cu umbra ta. Eu asta sunt - umbra ta şi nimic mai mult. În timp ce o strângeam de gât, mă gândeam că e de fapt propria mea umbră, îmi zisese Gotanda. Mă gândeam că dacă îmi omor umbra, totul o să fie bine.
— Dar de ce plânge toată lumea pentru mine ? Kiki nu a răspuns. S-a ridicat, s-a îndreptat spre mine, lăsând în urmă sunetul tocurilor, şi s-a oprit în faţa mea. A îngenuncheat pe podea, a întins o mână şi mi-a atins buzele cu vârful degetelor. Avea degete lungi şi subţiri. Apoi mi-a atins tâmplele.
— Noi plângem pentru toate lucrurile pentru care tu nu poţi să plângi, a zis Kiki încet şi rar, ca să fie sigură că înţeleg. Vărsăm lacrimi pentru toate lucrurile pentru care tu nu poţi vărsa lacrimi, suspinăm pentru toate lucrurile pentru care tu nu poţi suspina.
• Dacă asculți bine, se aude vocea lucrurilor de care ai nevoie. Dacă privești cu atenție, le vei vedea. 
• Dacă te străduiești să vezi ceva, poți să vezi și în întuneric.

2 comentarii:

  1. Am o retinere cand vine vorba de Murakami. Pana acum l-am tot evitat. Ma gandesc sa nu am aceeasi dezamagire pe care am avut-o cu Yasunari Kawabata.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. pe Yasunari Kawabata nu l-am citit și nici măcar nu am auzit de el. Murakami mi-a plăcut. dar dacă e să începi cu ceva, să n-o faci cu "Pădurea norvegiană". nu e atît de bună ca asta.
      oricum.. ca să putem aprecia o lucrare bună e nevoie să citim și din cele mai puțin bune. deci e ok să citim orice. mie una îmi place.

      cu drag,
      dia

      Ștergere

critica perfecţionează