| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

sâmbătă, 23 octombrie 2010

selecţii din SCRISORILE UNUI FAZAN de Alexandru Muşina


- Ceea ce m-ar putea mobiliza e ideea, de un pesimism „extrem”, că limba română poate nici nu va mai fi vorbită peste 100 ani; să fii un geniu poetic într-un trib cu 100 de vorbitori, pe cale de stingere... ce vrei „gratuitate poetică” mai mare, ce vrei provocare mai „cavalerească”?!
- Problema postomodernismului românesc îmi apare, astfel, ca tipic post-mioritică: o existenţă literară după ce ai încetat să mai fii viu ca scriitor.
- Folclorul m-a ajutat să nu cad în capcană.
- Cu postmodernii ăştia, te poţi aştepta la orice: sînt un fel de post-curve, care se pretează inclusiv la sentiment, numai să dea bine.
- Pervesitatea presupune un minim joc de măşti, o maximă ambiguitate.
- Gîndirea debilă, gîndirea slabă e, de fapt, „gîndirea moale”, a fesei care o penetrează orice „ac” are chef: economic, ideologic, cultural, politic: „lăsaţi muşchiul moale, nu vă încordaţi!” e adevărata deviză a postmodernităţii. Uneori mă simt atît de „arhaic”, încît îmi vine să-mi bag un băţ prin nas, numai că doare şi, oricum, nimeni nu m-ar înţelege. Totul „se interpretează”.
- Erosul e un produs de eprobetă; e ca puii din incubatoare sau găinile din crescătorii. N-are Spaţiu, n-are Primejdie, n-are Miros. E aseptic, e un produs ca oricare altul. Între un duş şi o defecaţie, actul sexual e o simplă regulă de igienă. Oricum, totul e „protejat”, „sigur”. Gîndirea postmodernă e una cu prezervativ, ca şi Erosul postmodern.
- O relaţie mai „profundă” cu sînii iubitei decît chirurgul care i-a făcut implantul nu poţi să ai nici dacă eşti Dante sau Eminescu... Şi atunci ?!
- Arivistul literar tipic mai întîi „înjură” pe (aproape) toată lumea; pînă cînd îşi simte poziţiile ameninţate şi „muşcă ” din nou.
- Mentalitatea de lumpen – toţi oamenii sunt ticălăşi, societatea e rea, totul e permis ş.a.m.d.
- Filosofia nu se poate dezvolta decît într-un mediu (într-o mentalitate de tip) negustoresc.
- Degeaba sînt deştept, dacă sînt prost (plasat).
- Posmodernismul e un sindrom, e o boală de bibliotecare şi profesori de literatură.
- Cînd nu ştiu ce să fac, devin sincer.
- Episodul pe care ni l-a povestit Manolescu – cu Preda, la începutul anilor 70, oferindu-i o sumă fabuloasă (cît două vile în centrul Bucureştiului, cînd Manolescu trăia într-o garsonieră la periferie) ca să scrie o istorie a literaturii contemporane, fără nici o „obligaţie” decît ca el, M.P., să aibă cel mai mare număr de pagini (?!), oferta refuzată de Manolescu – spune totul. De ce-l cred pe Manolescu? pentru că, după 1976, au apărut, la „C.R.”, 4 volume din „Scriitori români de azi” a lui Eugen Simion – n-am numărat, dar sînt sigur că capitolul consacrat lui Marin Preda are cel mai mare număr de pagini. Aici e cheia: cîţi ar fi rezistat tentaţiei ?
- Dormind, cobori sau urci ? Mai contează?
- Poezia, din fericire, nu are nevoie de un feed-back public (imediat). Ea există cînd, dacă e retrăită, refăcută, în intimitate, de un Cititor. Comunicare deplină, dar şi secretă, mai intimă chiar decît un act sexual.
- Cînd scrii, îţi permiţi să fii cît de deştept poţi, şi, în acelaşi timp, cît de politicos e nevoie ca să urmăreşti pînă la capăt o idee. Cititorul (unul, singur faţă-n faţă cu textul tău) poate să lase oricînd revista sau cartea jos şi să nu mai continue lectura niciodată. Asta şi dă o mai mare libertate comunicării prin scris, o face mai „fair”: tu scoţi din tine ce şi cum vrei, cititorul poate – liniştit – să te ignore. Fără ca tu, la o adică, să suferi.
- Versaillezii lui Ludovic al XIV-lea n-aveau W.C.-uri, dar aveau maniere. Îi mîncau puricii, dar purtau peruci, se rujau şi se pudrau din gros. Noi tremuram de frig şi frică, dar aveam modernism, neomodernism, textualism, postmodernism, "Şcoala de la Păltiniş" ş.a.m.d

despre carte puteţi citi mai detaliat aici

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

critica perfecţionează