| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

joi, 4 martie 2010

# silolocviu

Totul a devenit alb..
Mergeam pe nimic şi nu-mi simţeam tălpile.
Poate că zburam.. dar nu e posibil ! Nu aveam aripi .. şi nici macăr mîini..
Să fi fost un Icar ucis de iluzia înălţării ?
... simţeam că exist, dar spaţiul era idefinit..
Strigam cu toată capacitatea posedată, dar nicio suflare nu-mi răspundea
... mă zguduia doar ecoul produs..

- Cine eşti tu ?
Cuprinsă de frică.. am tăcut.
- Nu-ţi fie teamă, chiar dacă nu mă poţi vedea.. sunt la fel ca şi tine.. dacă nu crezi că e ciudat, să ştii că sunt chiar eul tău.
- Vrei să rîd?.. e imposibil.
- Nu, e doar o idee de a ta considerată ireală fără demonstrare. Debarasează-te de astfel de concepţii şi fii tu. Fabulosul nu e doar o lume utopică. Frica pe care o ai îţi năruie adevăratele vise. Cum vrei să reuşeşti în viaţă fără încredere ? Ştiu că ai dorinţe extraordinare şi realizabile. Fii tu.. doar tu.. nimeni decît tu!!! Afirmaţia că arta nu se explică a fost perfect gîndita. Viaţa fiecărui om reprezintă însăşi o artă excelentă.. avem talentul de a trai.. însă totul depinde de modul în care îl facem să evolueze..

- Oare delirez lucid ?
- Dar ce spui.. nu ! nicidecum!
- Fie, şi ce vrei să obţii de la mine? .. Dacă îmi spui că eşti eul meu, de ce mă mai întrebi cine sunt?
- Încerc să-ţi dezvălui conştiinţa.
- Sardonic..
- Crezi? .. E doar neîncrederea ta aici.

- Bine. Şi ce ai constatat pâna acum ?
- Ai o voinţă mare ! Vreau să încep de la Jupiter. Ce ai simţit când te-ai născut ?
- Stupidă întrebare. Oare un copil poate realiza o asemenea senzaţie în primele clipe ?
- Da. Nu fi ridicolă! Ştiu că mai porţi în tine acea sublimă amintire: miros îmbătător de viaţă scăldată în perfecţiunea din ochii mamei şi chiar.. o mândrie > ai devenit OM! nu-ţi aminteşti ?! plîngeai de bucuria de a te fi născut!!!
Au început să-mi curgă şiroaie de lacrimi.. un plâns infantil a ieşit din mine..
Oare chiar ştia totul despre mine?
- Da.
- Ce ?
- Ştiu totul.. după cum vezi, îţi mai citesc şi gîndurile. Plângi! (a vociferat parcă răstit ea) .. lacrimile adevărate purifică sufletul..
Starea s-a amplificat şi hohote înăbuşite de lacrimi îmi curgeau pe trup... tremuram.. dar nu mi-era frig...
- Ştii.. uneori aş prefera să mor.
- Dar.. ce vorbeşti ?! Ai o viaţă splendidă!
- Mă obsedează mediocritatea lumii şi invidia dintre ei, care se rasfrânge atât de mult şi asupra mea..
- Nu fi copil ! Invidia lor îţi evidenţiază succesul!
- Dar nu pot ! Mă tot abţin de la revoltă şi uneori încep să mă sufoc! Am nevoie zilnic de o doză epurată de aer.. dar nu e de găsit ! Moartea însă - îmi promite o linişte eternă.
- Moartea e o dezertare groaznică!
- Însă o evadare din infernul lumesc..
- Crezi că moartea nu ar fi un infern ?
- Dar oare am fost atât de rea ca să nu încerc paradisul?

...... a durat o linişte intensă

- Cîţi ani ai ?
- Mă cunoşti.
- Încerc să-ţi dezvălui conştiinţa.
- Bucuriile plus dorurile.
- Iubeşti?
- Da.
- De cît timp?
- De cînd nu cunoşteam încă că aia e iubire
- Şi cînd s-a întîmplat asta?
- Probabil în pîntecul mamei.
- Cum realizezi că iubeşti ?
- Simt dezirabilă prezenţa celui iubit. Respir cu apropierea lui sufletească. Rătăcesc în infinit prin ochii lui. Capăt aripi şi potenţa de a zbura.. Mănînc cuvinte dulci produse de raţiunea lui îmbătată în dragoste şi beau fiori. Dacă mi-e foame sau sete, îmi dau seama că sufăr insuficienţă de fericire.
- Şi cît de mult iubeşti ?
- Cînd eram mică, obişnuiam să-i răspund mamei: atîta cît cuprind casele şi numără copacii, atît cît pămîntul!
- Minunat.
- Da, iubirea nu e un ocean sau o mare. Acum ea-mi reprezintă nemărginitul.
- Ai călătorit ?
- Da am explorat Universul Cuvântului şi Sufletul Lumii.
- Ai mai vrea să revii pe acolo?
- Nu cred că e nevoie. De când le-am descoperit, trăiesc permanent în ele..
- Cum îţi reuşeşte concomitent în ambele ?
- Dorinţa e totul. Inspirată în Sufletul Lumii, scriu făurind cuvîntul în acel univers.
- Ce scrii?
- Tot ce simt.
- Atîta fidelitate scrisului.. La ce-ţi foloseşte ? E o pierdere de timp.
- Cuvîntul e forul imperios al trupului interior. Nu e o deprindere şi nu e o robire. E o plăcere inedită de fiecare dată.
- Doar ştii că unii au fost pedepsiţi pentru ce au scris, de ce rişti?
- Dacă voi fi pedepsită pentru că îmi trăiesc viaţa după plac, fie. Nu vreau să trăiesc mult dar cu frică permanentă. E o prostie! Voi trăi puţin, dar voi trăi EU!
- Chiar nu ai teamă de nimic ?
- E absurd. O am şi eu. Mi-e teamă să nu supăr cuvîntul.

- Ai fost exilată vreodată din cele două lumi?
- M-au avertizat.. dacă nu-i îndrăgesc..
- Şi ?
- Le-am zis că le dau viaţa şi eternitatea morţii mele.
- Formidabil.. dar .. ai suferit ?
- Oh, suferinţa e haina oricărui om, niciodată nu e nouă sau veche, e constantă în garderoba mea de fiecare zi. Uneori chiar nu pot să o dezbrac, se lipeşte de mine.. nu mă lasă nici în somn!!!... mă provoacă la coşmaruri în care văd îngeri frînţi şi ploi de pene din aripile lor care cad stropite de sînge...
- Încerci să lupţi cu ea?
- Întreaga viaţă lupt cu toate. Caut necontenit calea spre izbîndă.
- Eşti curajoasă!
- Da.. Încerc. Curajul e singurul scut impermeabil care mă ajută în escaladarea altitudinilor.
- Cîte vieţi ai ?
- Sunt conştientă de una...
- Bine. Ai mai repeta-o ?
- Nu cred.. Aş începe alta.. Poate va fi mult mai impecabilă.
- Şi dacă nu ?
- Aş reîncepe la infinit, dacă mi s-ar permite.. Insuccesul există în raport cu antipodul său.. deci într-un final voi reuşi eu.
- Ai timp destul ?
- E cel mai insuficient lucru despre care aş putea vorbi..
- Ce părere ai despre el ?
- Îl simt prin ticăitul necontenit ce devine zilnic atât de iritant, încât mă cuprinde aproape încleştat o confuzie grea ce nu mă lasă pradă altor gânduri, decât la ireversibilitatea şi trecerea timpului… Mă agită şi mă rătăcesc în multitudini de întrebări…

Tic-tac-tic-tac ! Cât de oribil !
Aud moartea prezentului,
grăbită,
ritmată
şi total analogă
ordinarului pas soldăţesc.

- Tic-tac-tic-tac !
- Te distrezi pe seama mea ?
- Nu, îţi testez răbadarea..
- Fiecare tic şi tac readuce ecoul acut al unui clopot de oţel ce bate permanent întru vestirea clipelor refugiate în cimitirul trecutului. Uneori încep să-l caut..
- Ah! Cît de ...
- Mă întreb acum, de ce nu avem la şcoală asemenea subiecte?
- Greşeşti, subiectele de care ţi-e sete nu sunt altceva decât parcurgerea prin viaţă care te pregăteşte pentru examenul de bacalaureat
- Echivalat cu Judecata de Apoi?
- Da.
- Vai !!! Şi deci mi-e sete de viaţă ?! Oare mai trăiesc sau e doar o himeră ?!

Nu primesc nici un răspuns.. Încep să-mi pierd curajul de care am dat dovadă.. şi .. mi-e frică..

- Ce simţi faţă de trecerea timpului ?
- O urăsc căci îi ofer involuntar toată atenţia mea.
- Dar o iubeşti incalculabil atunci când te apropie de clipa reîntâlnirii cu fiinţa vitală împlinirii în suflet, nu ?
- Da, dar totuşi câtă dezamăgire ! Aşteptarea e ca sarea mării, iar după distilarea ei din spirit, fericirea te ia captivă şi nu mai eşti capabil să duci contul timpului.. Delirez, iar mai apoi începe să-mi pără că timpul se distrează pe seama ta.. mă joacă pe degete şi face cu mine acrobaţii din cele mai riscante.. cu mine.. cu marioneta robită a lui!
- Tic-tac-tic-tac ! Moare o clipă..
- moare o alta..
moare..
moare timpul..
- AH !
- Încetează !
- Bine.
- Ştii..priveam ieri spre Înalt şi m-am gîndit că împărăţia Demiurgului este întruchiparea desăvârşirii.
- Da, îl vei regăsi necontenit plin de perfecţiune veşnică prin toate pildele şi învăţăturile sale, prin toată potenţa creării Universului… prin nuanţa care accepta a se dovedi sublimitate în ochii muritorilor – albastru paradiziac, dar simplu. Nicicînd nu va cuteza făptura omenească să se compare cu Dumnezeu, căci el nu se include în tipologia mundană. El este perfect, iar certitudinea s-a profilat. Crede-mă !
- Cred.. în tine şi în Tată.

A plouat ..... şi m-am simţit mică pe lîngă curcubeul apărut.. o imagine atît de mirifică..dar a şi dispărut.

- Nimic nu durează..
- Doar moartea..
Cît aş vrea să mor!!!!!!!!!
Doamne, predă-mă morţii!
- Dar eşti nebună! Ce se întîmplă?!
- Urăsc ! Urăsc răul! Are un palat imens în care zi de zi aduce o noua semnătură în dosarul celor capturaţi. De unde oare atîta perversitate?

Mi-a explodat o mină de lacrimi din suflet... Am strigat cu putere, străpunsă parcă de un junghi sălbatec..

Am deschis ochii şi m-am pomenit în obscuritatea celor patru pereţi care mă izolau de lumea din afară.

Pe tâmpla odăii o lumină palidă scria : Trăieşte-ţi clipa, fiinţă invincibilă!

(Fragmente plasate din acest silolcviu sub fon video: aici )


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

critica perfecţionează