Bunica și cîrtița

În casa mare pereții aduc a pămînt.
Mortul dă de pomană
prosoape și plapume
adunate frumos pînă în tavan
ca un rînd de soldați.

Și-o să doarmă bine,

și curat,
și sătul.

Dar nu azi.
Poate mîine,
poate la mijloc de februarie,
poate peste trei, cinci, șase ani.

În camera din jos
a și acoperit covoarele cu peliculă
- să-i fie curate cînd o muri
și lumea va intra
cu lumînarea
să-i vadă sufletul.

Nu, bunică-mea e o femeie tare.
Cînd nu-i acasă,
bunicului i se face rău parcă înadins
și vrea să-și cheme feciorul
din cealaltă margine de sat.
Dacă-ar fi să moară acum,
să nu moară singur.
Dar vine bunica.
Și-i trece.

Și totuși, ea are toate bolile din lume
și-mi spune de fiecare dată că
uite, de-asta o să moară.

O face de cînd sunt mică
și parc-o-mbie să vină, dar nu vine.
Și pentru că o face
poate că n-o să vie niciodată
sau poate că deja a venit
și noi nu știm că bunica
care la culesul strugurilor strînge bobițele
pe care le-am lăsat să cadă jos
nu e decît
o bunică imaginară.

În grădina ei mare
șapte movilițe de pămînt.
Cîrtița își sapă drum.
Cutii de fanta și cola agățate în pari
ca să le bată vîntul
și fire albe spînzurate care duc sub pămînt
să-l vibreze și să o sperie.

Nu știu dacă se prinde și moartea.
Cînd va fi să vină
își va sapă oare cuib dincolo de gard
ca și cîrtița?