| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

duminică, 10 octombrie 2010

# Elegia I


Nu ieşeam în oraş de frică să nu văd mulţimea cu
mortul.

Pe aburii ferestrei cu toate tristeţile ei de pîn-acum
mi-am rezemat fruntea
şi-am coborît ochii în stradă.
Cancerul toamnei nu opreşte la semafor.
Asfaltului rece are pe coapse umbrele unui poem.


Cimitirul e locul unde s-a comasat dintotdeauna yin şi yang:
săruţi duios ţărîna ce-ţi apără mortul
şi o priveşti cu ura unui copil lăsat orfan.

Vezi, toamna vine ca o jucărie stricată.

Îi scot ochii, îi rup picioarele, îi înnod mîinile
şi mă joc ca într-un puzzle.
Cred că o să-mi iasă ceva.

Departe undeva se aud bocete şi
un clopot.

Eu aş alege să mor prima.
Cum, Doamne, să-i îngrop pe-ai mei ?

6 comentarii:

  1. Aştept să revii cu Elegia II. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Costea, voi reveni şi cu cea de-a doua, cînd vine inspiraţia.

    cristi,
    da, sunt.

    RăspundețiȘtergere
  3. Daca ai alege asta,cat ar suferi ai tai...?
    Scrii foarte frumos!

    RăspundețiȘtergere
  4. buna dia!
    foarte frumos poem!
    cam trist, de toamna...
    dar, asta e firea ta, mai aplecata spre negru decat spre alb...
    si, da.......... e aiurea sa ii ingropi pe ai tai. dar si pentru ei, ce-o fi, Doamne?

    RăspundețiȘtergere

critica perfecţionează