Când somnul ţi-e mai dulce

Aveam cel mult zece ani. Regele de pe celălalt ţinut era invitat la prânz în casa regelui de pe ţinutul meu. Nu ştiu de ce oamenii îl priveau temător pe tata. Era rege, dar tot din oameni. Eu şi frate-meu mai mare, întorşi dintr-o călătorie lungă, a trebuit să fim ascunşi, pentru că exista un misterios pericol legat de noi şi regele roşu. Roşu pentru că asta era culoarea oamenilor lui. Noi eram zişii negri.
Capulet? Montague?

Pe durata prânzului a trebuit să stau într-o cameră cu frate-meu, ca să nu se afle de prezenţa noastră, dar frate-meu, fire mai rebelă, a riscat să meargă la toaletă. A deschis uşa camerei şi a dat nas în nas cu regele roşu. Din momentul acela a început războiul dintre ţinului roşu şi cel negru. Garda de soldaţi cu care regele venise la noi în vizită, gardă destul de mare, a început a trage din foc în curtea palatului, curte simplă, fără fast, iar oamenii se grăbeau să coboare pe valea dinspre râul de munte.
Stalingrad? Grossman?

Fratele tatălui meu, mai curajos decât Romeo cel shakesperian, l-am văzut, ţinându-mi ochii închişi de frică, sărea de pe un vârf cu paraşuta. Casa arde, baba se piaptănă. Da. Imediat ce m-am supărat pe el, l-am văzut luându-şi vânt şi paraşuta se transformase într-o pereche de aripi metalice care îl ajutau să zboare. Oamenii de pe ţinutul roşu erau adunaţi pe un mal de râu. I-a speriat, zburând val-vârtej printre ei, aşa încât toţi s-au pomenit în apă. Iar râul acela printr-o putere magică i-au transformat hainele din roşii în negre. Erau ai noştri acum. Trebuiau să lupte de partea noastră.
Metamorfoză? Kafka?

Între timp, în ţinutul nostru se însera. Împuşcăturile nu se mai auzeau. Cei roşii erau în curtea palatului şi aşteptau să mai ochească pe cineva, dar nu mai era nimeni în sătuc. Toţi coborâseră înspre rău, cu faţa spre muntele pe care nimeni n-a urcat niciodată. Ne-am construit un adăpost pe timp de noapte cu alte trei familii, în timp ce îmi proiectam în gând cum avea să câştigăm lupta asta. Ei stau în curte, noi venim de la vale în semicerc, iar fratele tatei vine cu ceilalţi roşii preschimbaţi. Îi încercuim şi tragem.
Prospero. Final reuşit.
Au trecut două ore de când a sunat alarma.

iubitului meu, sokolov

iubitul meu din 

viaţa normală îmi zice că visele mele 

nu ştiu să mintă 

(nici eu nu ştiu să mint) 

că mă revărs din mine tot în mine 

mai mult de fiecare dată

ce-aş putea să-i spun despre tine 

şi despre lacrimile pe care le scriu 

de parcă ai fi existat? nimic

patul acela în care te-ai 

culcat să mă priveşti cum citesc 

l-au aruncat ieri 

zic să ne înnoim 

ei ştiu despre nou 

eu ştiu despre noi 

te-am căutat prin cărţi şi ziare 

dar te-ai făcut nevăzut odată cu
fluturele palid blocat în casă 

liniştea în care mi-ai cuprins faţa 

s-a culcat în mine 

tânjind după ochii pe care i-am văzut închişi 

în timp ce îţi făceai rugăciunea de noapte 

să-ţi zic vis? să te chem iubire? 

a doua zi la cină le-am spus că îmi era
dor să ştiu cum mă iubeşti 

şi-au râs când m-au întrebat cine eşti 

şi-am zis că vii de pe altă lume 

te-am iubit 

mai mult decât în viaţă, 

iubitul meu trist şi tăcut, 

noapte bună