| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

miercuri, 30 septembrie 2015

CLIPA noastră

Pe la vreo 15 ani visam să fiu publicată în Clipa, dar îmi era frică că textele mele nu vor fi acceptate.
Clipa era pentru mine (şi este!) cea mai bună revistă de cultură şi literatură de la noi din ţară, aşa că atunci când mi-am văzut prima dată poeziile publicate în revistă, mi-am zis ferm convinsă - "deci nu scriu atât de rău!"

Acum, cam 7 ani de atunci, fac parte din familia Clipei şi vă invit să citiţi un nou articol semnat de mine în rubrica Sensuri giratorii - click aici.

Nu pierdeţi articolul Victoriei Colesnic despre situaţia actuală din ţară - "Tolerez, deci nu-mi pasă" şi nici sfaturile Victoriei Mărgineanu referitor la concizie şi esenţe tari, text în care menţionează povestioara mea preferată a lui Hemingway: For sale: baby shoes, never worn.

Întreaga revistă o puteţi găsi AICI. Poezie, proză, eseuri, recenzii şi... ceva mai nou! Rebusul literar creat de Ion Mihai Felea e o adevărată provocare. Spre ruşinea mea, eu încă nu am reuşit să îl rezolv. Poate o faceţi voi? Dacă aţi desluşit misterul imaginilor trimiteţi răspunsurile voastre pe e-mailul: clipa_siderala@yahoo.com, iar Clipa vă premiază cu un set de cărţi! Baftă!


... iara dacă sunteţi inspiraţi şi vreţi să împărtăşiţi cu ceilalţi iubitori de frumos creaţiile voastre, Clipa aşteaptă textele voastre la aceeaşi adresă: clipa_siderala@yahoo.com.

Lectură plăcută!

luni, 17 august 2015

Jurnal din Praga (2)

Crescut din valuri

Niciodată nu m-aş fi gândit că un oraş ar putea să mă impresioneze atât de mult prin relief. Iar când spun relief îmi aduc aminte de lecţiile de geografie care nu-mi plăceau, deşi aveam o profesoară tare bună. 

Praga parcă ar fi aşezată pe valuri pietrificate de apă. Acum vezi oraşul de sus. La capătul celălalt al străzii eşti jos şi pare că te scufunzi. Undele stradale îmi dau o senzaţie pe care nu am mai trăit-o niciodată. Corpul pierde din greutate. Eşti încă pe pământ, îl simţi sub tălpi, dar nu ca un suport. Pământul te împinge uşurel ca să te facă să crezi că zbori.

Când merg cu tata în maşină, senzaţia se intensifică, pentru că distanţa dintre un capăt de stradă şi celălalt e parcursă într-un timp mult mai scurt decât la pas.

Ni hao ma?

Mâine am exact o lună de când lucrez la un hostel în centrul oraşului. De atunci mi s-au întâmplat zeci de lucruri frumoase şi am întâlnit oameni extraordinar de interesanţi.

Când am organizat degustare de bere prima dată şi i-am umplut paharul lui Daisuke, japonezul zâmbăreţ mi-a spus în română: "Mulţumesc!". Mi-am dat seama atunci cât e de frumos când un străin te surprinde răspunzându-ţi în limba ta, aşa că la următorul eveniment, m-am adresat unei fete din China în limba ei. Puţinele cuvinte şi expresii care mi-au mai rămas în cap după două lecţii de chineză în Polonia, au lăsat-o pe Erika cu gura căscată.

O nimica toată

Tânărul care a venit pe motocicletă din Coreea de Sud nu a vrut să-i dau indicaţii pe harta gratuită pe care o dăm la check-in. Punct. 

Să cred în semne?

Paolo a venit dintr-un sătuc de lângă Veneţia tot pe motocicletă. I-am spus că tocmai am terminat facultatea la Verona. El a făcut serviciu militar exact acolo!

Şi ţie bună

Olga, o fată din Rusia, călătorea singură. Mi-a spus că are rude la Bender şi la Cimişlia. Deşi i-am zis că vorbesc rusă, mi-a vorbit doar în engleză. Am întrebat-o dacă ştie ceva în română. Da, bună ziua. 

Povestea cu Erika nu s-a terminat

A stat în Praga vreo zece zile. Într-o seară m-a întrebat unde ar putea să iasă. Eu tocmai terminam lucrul, aşa că am mers împreună la un pub care îmi place tare mult. Câteva ore mai înainte, la hostel ajunsese şi un băiat din Taiwan. Avea o conferinţă în altă ţară şi, cu această ocazie, făcea un tur al Europei. Venea de la Berlin. Erika l-a luat cu noi.

Când am intrat în pub, Yoming a avut o surpriză de care, probabil, eu şi Erika am fost mai surprinse. A reîntâlnit doi băieţi din California pe care îi cunoscuse la hostelul din Berlin. Cu ei la masă stătea şi un bărbat de vreo 50 de ani din Germania. Am vorbit cu el despre politică, cehi, ţări şi despre bere. Călătorea singur. 

Erika mai avea aproape jumătate de bere când am decis să mergem pe marginea râului. I-am spus atunci ganbei în chineză şi n-a mai avut scăpare.

Partea care pe mine m-a surprins (nici plăcut, nici urât) a fost la final. Am petrecut-o pe Erika şi Yoming până aproape de hostel. Erika m-a înbrăţişat la despărţire şi m-am gândit atunci să-l salut şi pe băiat. M-am apropiat să-l cuprind, iar el a stat ca o stană de piatră, fără să facă o mişcare. Mi-am amintit în momentul acela despre lecturile de la universitate referitor la comportamentul oamenilor în diferite culturi şi cum acesta influenţează chiar şi felul lor de a vorbi. Am făcut o greşeală.

miercuri, 15 iulie 2015

Jurnal din Praga (1)

Din dragoste

Duminică dimineaţă la 6 am ajuns la Praga. După o noapte aproape nedormită, la 11 am ieşit să-l ducem pe Adrian la noua lui profesoară de cehă (care nu avea cu frate-meu nicio limbă în comun, decât un pic de rusă), aşa că tata a avut o idee genială chiar înainte de-al lăsa acolo - poate rămâi cu el? Cum să nu. După o zi de bagaje cărate prin Verona şi o noapte de drum în autobus, două ore de limba cehă (în care nu ştiu încă să mă exprim, deşi o înţeleg), nu sună atât de rău. Cu amestecul de rusă-poloneză din capul meu am descifrat vreo 10 minute toate părţile de vorbire în cehă pentru Adrian. A fost mai interesant decât mă aşteptam.

În cartea din care citea am observat luna. Se cheamă měsíc. În română, luna de pe cer şi cea a anului e aceeaşi – lună. În rusă, luna anului e месяц (mesjac), iar luna de pe cer e луна (luna). Ciudat. Ceha e o limbă slavă.

Notiţe 

Adrian a observat că mi-am scris în carnet iepurele ceh. M-a întrebat de ce. I-am zis că-mi place cum sună. Králík. Lui i-a plăcut alt cuvânt. Divadlo. Parcă-i diavol, da’i teatru!

Strašnická 

Eram în tramvai şi râdeam la fiecare oprire Strašnická, pentru că îmi amintea de straşnicul românesc. Strašnice Crematorium – nu aduce a horror?

Despre viaţă sau burtă, cum vreţi

Mama mi-a spus că život înseamnă viaţă şi am citit pe uşa tramvaiului Zachraňte život! Живот în rusă înseamnă burtă. Salvaţi o burtă! Nu ştiu de unde provine cuvântul ceh pentru viaţă, dar asociaţia cu amicul fals rus mi se pare grozavă. Viaţă-burtă. Dacă nu mâncăm sau bem apă, murim. 

Forţă de atracţie

Managerul hostelului mi-a zis să-mi iau din frigider ceva de băut. Am luat o sticlă de apă plată, dar nu m-am uitat bine la ea. Mai târziu, în staţia de metrou mama a zis că sticla asta e specială. De ce? M-am uitat la ea. Apă di Bucovina.

Diana la tv

Ieri am fost la două interviuri pentru lucru. Adrian m-a întrebat când o să apară reportajul la tv. De obicei interviurile cu mine puteau fi citite undeva sau urmărite la tv.
I-am explicat unde am fost şi a râs cu mine.

Da şi nu

Ca în poloneză, fumatul interzis (kouření zakázáno) sună în mintea mea ca o dispoziţie: „vă ordonăm să fumaţi”.

vineri, 3 iulie 2015

"la verità falsa è un falso veritiero"

ero ubriaca quando siamo arrivati
in cima alla montagna
perché avevi camminato scalzo nell’erba per la prima volta
e toccavi la scorza degli alberi
tu eri me allora
scordati ciò che ti avevo detto
lì giù assomigli a loro

ero ubriaca quando alle due di mattina
imparavo la verticale appoggiata al muro
e cercavo di rispondere con lei alle domande
del corso di filosofia
scordati ciò che ti avevo scritto

ero ubriaca quando ho preso il secondo caffè
e i miei silenzi diventavano parole

non ascoltare quello che ti dico
non credere nemmeno a ciò che scrivo
non amarmi

ma se lo fai
sappi allora che ami più donne

joi, 2 iulie 2015

„adevărul fals e fals adevărat”

eram beată când am ajuns
sus pe munte
pentru că ai mers desculţ întâia oară prin iarbă
şi atingeai cu palmele coaja copacilor
tu erai eu atunci
uită ce ţi-am spus
acolo jos semeni cu ei

eram beată când la două dimineaţa
învăţam să mă ţin în cap rezemată de perete
şi răspundeam cu ea la întrebările
de la cursul de filozofie
uită ce ţi-am scris

eram beată când am luat a doua cafea
şi tăcerile mele se transformau în cuvinte

nu asculta ce îţi spun
nu crede în mine
şi nici în ce scriu
nu mă iubi

iar dacă o faci să
ştii că iubeşti mai multe femei

marți, 16 iunie 2015

e - è

De când scriu teza de licenţă în italiană confuziile lingvistice s-au înmulţit.

e drăguţă = è carina

Când citesc verbul E în română mă întreb de ce lipseşte accentul obligatoriu deasupra literei.

luni, 15 iunie 2015

Licăr

- Vezi dacă n-am uitat nimic, te rog.
Răscoleşte cu privirea prin cameră, apoi se apleacă spre raftul dulăpiorului pe care îmi pun mereu lucrurile:
- Ţi-ai uitat... Sufletul.

miercuri, 22 aprilie 2015

"Pensieri improvvisi" - Andrej Sinjavskij

Tu vivi da scemo, ma qualche volta ti vengono in mente idee eccellenti.
-
Che coraggio avete di temere la morte? E' come svigliacare sul campo. Guardatevi intorno: giacciono a terra tutti accatastati. Ricordate i vostri vecchi genitori defunti. Pensate a vostra cugina, la piccola Vera, morta a cinque anni. Così piccina, finì soffocata dalla difterite. E voi, adulto, sano, colto, temete... Suvvia, smettetela di tremare! Animo! Avanti! In marcia!
-
L'ubbriachezza è il nostro vizio nazionale di fondo, anzi la nostra idea fissa. Il popolo russo non beve per indigenza o per disperazione, ma perché sente una primordiale necessità del miracoloso e dello straordinario. Beve, se si vuole, misticamente, mirando a liberare l'anima del suo peso terrestre e a restituirla al suo stato di beatitudine incorporea. La vodka è la magia bianca del contadino russo.
-
La libertà è sempre negativa e presuppone un'assenza, un vuoto che anela di essere riempito al più presto.
-
La natura che ci circonda - foresta, monti, cielo - è la forma per noi più accessibile e visibile dell'eternità, la sua imitazione tangibile, immagine, personificazione. (...) A noi che non disponiamo di un'altra evasione, questa pienezza dell'essere, presaga di eternità, ci permette di ritirarci nella natura come un tempo ci si ritirava in convento.
-
L'anima non può nemmeno abbassare le palpebre. E' sempre in vista. Ma noi sì. Noi siamo tutto un congegno, Possiamo turare gli orecchi, rifugiarci in noi stessi. E quando tutto va molto male mettere la faccia contro il muro e nasconderci dietro una spalla fidata, impenetrabile.
-
L'archittetura dei monti è un preavviso del gotico.
-
Dall'altra parte il sonno è una ripetizione della morte. Nell'addormentarci noi moriamo: ci corichiamo, chiudiamo gli occhi, perdiamo coscienza e non è escluso che viviamo parzialmente in un altro mondo. (...) Il sonno come la morte ha il sapore del nulla, dell'oblio, della quiete e beatitudine infantile. Dicono che in punto di morte si ricordi con particolare forza l'infanzia.
-
Le nonne bramano nipotini, giocano con loro come bambole, abbandonandosi a fanciullaggini  e facendo le bisciole come bambini. Perché non si adattano all'adolescente? Forse perché il neonato è più desiderato e più vicino a loro, perché in lui si riconoscono e si ritrovano. Perciò, se si paragona tutto questo - sonno, fanciullezza e morte - sembra che la vita vissuta come una "evoluzione di personalità cosciente" si dilegui superflua.

luni, 13 aprilie 2015

poveste de noapte bună

duminică seara când
oamenii adunaţi
în stoluri de păsări
încearcă să doarmă
tata te scoate la plimbare

îţi ia o cola de la chioşc
şi urcaţi 
sus
unde trenul îţi trece
pe sub tălpi

bei cola speriată
tot ce ţi s-a întâmplat frumos
şi ciudat
a fost la marginea unui pod

tragi din pai
ca un
copil 
dar nu mai eşti
- îţi dai seama
când tata povesteşte
despre ziua când a vrut
să-şi pună
capăt zilelor

miercuri, 18 martie 2015

Mâini goale

Căminul în care trăiam avea trei etaje. Unul din ele era mai special. Dacă te purtai rău, dacă încălcai vreo regulă, trebuia să-ţi petreci o noapte în una din camerele de pe etajul acela. Încăperile păreau celule de închisoare. Acum, când mă gândesc, îmi vine în cap carcera de piatră din gulaguri.
Când m-am întors în seara aceea la cămin, eram murdară. Pe haine aveam cioburi mici de sticlă. Doamna de la recepţie mi-a spus că n-am voie să merg în cameră. Ştia că m-am bătut.
În după-amiaza aceea ieşisem în câmp cu vreo doi prieteni. De-odată, din aer, a apărut un bărbat mare cu armură, gen gladiator. Am ieşit în faţa prietenilor mei şi m-am luptat cu el. Avea o armă cu laser care distrugea orişice, dar încercările lui de a mă ucide erau în zadar. Laserul nu avea efect asupra mea. L-am învins.

Bătrâna cu păr negru de la cămin m-a trimis în una din camerele-carceră. Am stat acolo cinci minute şi mi-am zis că nu poate continua aşa. Era deja a treia oară când mă învinuia pe nedrept după o luptă în câmp liber. Că doar nu făcusem niciun rău, mă apăram.
Mi-am făcut curaj şi am coborât. Bătrâna de la recepţie era poloneză. Nu ştia italiană, iar eu nu mă descurcam încă destul de bine în limba ei. I-am vorbit foarte rar. Studenţii de pe hol se adunaseră să-mi asculte povestea. Şi pentru că binele mereu iese învingător în visele mele, în seara aceea am dormit la mine în pat.

După-amiază de martie

În casă trăiau doi vii, un bărbat şi un copil. Într-o cameră separată - un sicriu deschis şi în sicriul acela o mumie. Intrasem cu o prietenă. Bărbatul ne-a dat voie să - ce? Nu ştiu exact. Să vorbim poate? Să ne rugăm? Unicul lucru de care ne-a spus să avem grijă e masca de ceramică pe care trebuia să i-o punem înapoi pe faţă femeii-mumie atunci când ne terminăm treaba.
Când tocmai luasem masca în mâini să i-o aşez, am auzit uşa de la intrare. Veneau alţi doi oameni cu acelaşi scop ca şi noi. Greşisem poziţia cu vreo doi milimetri. Mumia s-a ridicat cu un ţipăt. Ne-am fugărit prin casă. Ne-am bătut. Întreaga desfăşurare a finalului s-a prăpădit.
Pe uşa casei am ieşit vie. 

duminică, 15 martie 2015

Descoperiri nocturne

În stânga laptopului - ceaiul meu cu lămâie - Prinţesa Nuri.

Nuri - în arabă şi ebraică - luminăfocul meu.

Cu nuri - în română - sex-appeal, farmec al unei femei. 
Adjectiv - nurlie.

marți, 10 martie 2015

album

când ajungi te îmbrăţişează
şi te sărută de trei ori
cu pauze lungi de la un obraz la altul
ca să te vadă la faţă

bunica mă întreabă despre oraş
ca despre o femeie

ce să-i mai povestesc?
pescăruși albi au invadat într-o zi cu soare
partea râului dinspre mine
mirosea a mare şi oamenii numărau în tăcere
cei 90 de kilometri până la plajă

poate o fi marea din femeia
care le arunca firimituri de pâine?

bunicu' mă întreabă despre vânt şi ploi
apoi cu mantoul lui Prospero în spate
îmi povestește despre cum a zburat la baikal

îmi cere să-l ascult de fiecare dată
când privesc pe geam sau prin casă
dau din cap şi-i zâmbesc
"te ascult"

ei ţin post
carne nu mănâncă zic să se uşureze
c-or fi mai uşori de dus la ţintirim

sâmbătă, 7 martie 2015

cu oamenii-bunici


puiul acela seamănă atât de mult cu maică-sa
încât atunci când o să moară 
nimeni n-o să-şi dea seama că a rămas doar puiul căţelei-
vrei să le spui fără să-ţi dai seama
dar tuşeşti şi te prefaci că
ai uitat

să nu vorbim despre moarte
cu ei
nici despre morţi

marți, 3 martie 2015

Tutti i figli di Dio danzano - Murakami

- Mi svegli quando il fuoco sarà spento?
- Stai tranquilla. Quando il fuoco sarà spento, avrai freddo e ti sveglierai, che tu lo voglia o no.
Junko si ripetè nella mente quelle parole: Quando il fuoco sarà spento, avrai freddo e ti sveglierai, che tu lo voglia o no. Poi si raggomitolò e cadde in un sonno breve ma profondo.

***
- Cosa c'è di tanto divertente nei Pearl Jam? Fanno solo un gran casino, - replicò Junko.
- In tutto il mondo i Pearl Jam hanno piùù di dieci milioni di fan.
- I fan dei fuochi all'aperto esistono da almeno cinquantamila anni.
- Vabbè, un punto a tuo favore, - ammise Keisuke.
- Quando i Pearl Jam saranno finiti, i falò esisteranno ancora.

***
- Io non ho mai pensato a come morirò. È una cosa che non riesco assolutamente a immaginare. Non ho ancora capito nemmeno come vivere!
Miyake annuì.
- Sì, capisco. Ma può anche funzionare all'inverso. Può essere il modo di morire a indicare come vivere.

***
Diversi animali erano nascosti nella foresta, come in un'illustrazione cifrata. Vi apparteneva anche una belva spaventosa che non aveva mai visto. A un certo punto sapeva che avrebbe dovuto attraversare quella foresta. Ma non aveva paura. Cosa aveva da temere? Era la foresta che esisteva 
dentro di lui. E la belva quella che lui stesso portava con sé.

***
-Io sono il vero Ranocchio, ma allo stesso tempo rappresento il mondo degli anti-Ranocchio.
-Non credo di aver capito.
-Non capisco bene neanch'io, - disse Ranocchio, continuando a tenere gli occhi chiusi. - È solo che ho questa sensazione. Non sempre le cose che ci appaiono sono quelle vere. Il mio nemico è anche quello che è dentro di me. Dentro di me c'è anche un anti-me. La mia mente adesso è molto confusa. Si avvicina una locomotiva. Ma vorrei che lei, signor Katagiri, comprendesse quanto ho detto.

duminică, 15 februarie 2015

Când somnul ţi-e mai dulce

Aveam cel mult zece ani. Regele de pe celălalt ţinut era invitat la prânz în casa regelui de pe ţinutul meu. Nu ştiu de ce oamenii îl priveau temător pe tata. Era rege, dar tot din oameni. Eu şi frate-meu mai mare, întorşi dintr-o călătorie lungă, a trebuit să fim ascunşi, pentru că exista un misterios pericol legat de noi şi regele roşu. Roşu pentru că asta era culoarea oamenilor lui. Noi eram zişii negri.
Capulet? Montague?

Pe durata prânzului a trebuit să stau într-o cameră cu frate-meu, ca să nu se afle de prezenţa noastră, dar frate-meu, fire mai rebelă, a riscat să meargă la toaletă. A deschis uşa camerei şi a dat nas în nas cu regele roşu. Din momentul acela a început războiul dintre ţinului roşu şi cel negru. Garda de soldaţi cu care regele venise la noi în vizită, gardă destul de mare, a început a trage din foc în curtea palatului, curte simplă, fără fast, iar oamenii se grăbeau să coboare pe valea dinspre râul de munte.
Stalingrad? Grossman?

Fratele tatălui meu, mai curajos decât Romeo cel shakesperian, l-am văzut, ţinându-mi ochii închişi de frică, sărea de pe un vârf cu paraşuta. Casa arde, baba se piaptănă. Da. Imediat ce m-am supărat pe el, l-am văzut luându-şi vânt şi paraşuta se transformase într-o pereche de aripi metalice care îl ajutau să zboare. Oamenii de pe ţinutul roşu erau adunaţi pe un mal de râu. I-a speriat, zburând val-vârtej printre ei, aşa încât toţi s-au pomenit în apă. Iar râul acela printr-o putere magică i-au transformat hainele din roşii în negre. Erau ai noştri acum. Trebuiau să lupte de partea noastră.
Metamorfoză? Kafka?

Între timp, în ţinutul nostru se însera. Împuşcăturile nu se mai auzeau. Cei roşii erau în curtea palatului şi aşteptau să mai ochească pe cineva, dar nu mai era nimeni în sătuc. Toţi coborâseră înspre rău, cu faţa spre muntele pe care nimeni n-a urcat niciodată. Ne-am construit un adăpost pe timp de noapte cu alte trei familii, în timp ce îmi proiectam în gând cum avea să câştigăm lupta asta. Ei stau în curte, noi venim de la vale în semicerc, iar fratele tatei vine cu ceilalţi roşii preschimbaţi. Îi încercuim şi tragem.
Prospero. Final reuşit.
Au trecut două ore de când a sunat alarma.

vineri, 13 februarie 2015

iubitului meu, sokolov

iubitul meu din 
viaţa normală îmi zice că visele mele 
nu ştiu să mintă 
(nici eu nu ştiu să mint) 
că mă revărs din mine tot în mine 
mai mult de fiecare dată

ce-aş putea să-i spun despre tine 
şi despre lacrimile pe care le scriu 
de parcă ai fi existat? nimic

patul acela în care te-ai 
culcat să mă priveşti cum citesc 
l-au aruncat ieri 
zic să ne înnoim 

ei ştiu despre nou 
eu ştiu despre noi 

te-am căutat prin cărţi şi ziare 
dar te-ai făcut nevăzut odată cu
fluturele palid blocat în casă 

liniştea în care mi-ai cuprins faţa 
s-a culcat în mine 
tânjind după ochii pe care i-am văzut închişi 
în timp ce îţi făceai rugăciunea de noapte 

să-ţi zic vis? să te chem iubire? 

a doua zi la cină le-am spus că îmi era
dor să ştiu cum mă iubeşti 
şi-au râs când m-au întrebat cine eşti 
şi-am zis că vii de pe altă lume 

te-am iubit 
mai mult decât în viaţă, 
iubitul meu trist şi tăcut, 
noapte bună