Limba română, adică Eu

Miercuri am cunoscut-o, după multă vreme, pe Victoria Ungureanu, un om Frumos, plin de viață, alături de care mi-am petrecut cîteva minute la Radio Chișinău. Redactorul-șef, care vorbește o română perfectă și frumoasă, mi-a plăcut tare mult. Da, August!

Am vorbit despre limba română. Înregistrarea o găsiți AICI.

Și cînd mă gîndesc că trebuie să vorbesc despre limbă, tresare în mine acea mîndrie, prea patetică poate pentru felul meu de a fi – mîndria de a fi român. Și ca s-o justific mai bine, țin să vă spun ce mi s-a întîmplat de 1 martie. După o lungă noapte nedormită în aeroportul din Venezia, la aterizarea în București cu inima-mi gata să iasă din piept, mare mi-a fost bucuria cînd vameșul care mi-a verificat pașaportul mi-a întins, așa cum a făcut-o și cu ceilalți pasageri, un mărțișor și o felicitare-cărțulie despre această frumoasă tradiție românească. N-am fost eu tocmai o fire conservatoare, dar la mii de kilometri depărtare am învățat adevărata demnitate de a mă ști român. Și pentru că Moldova, adică România, înseamnă acasă, nu pot să zic decît că și limba este acel acasă care-mi permite mai mult decît să exist, să fiu. Sau, mai bine zis, într-o comparație mai puțin obișnuită, limba română e acea casă mobilă, știți voi, din alea pe roți, pe care poți să o porți peste tot cu tine. O casă mobilă spirituală în care îți porți propria-ți personalitate. 

Întîmplările legate de limba moldovenească, așa zisa limbă de stat, au fost multe de cînd am început să cresc. Ieri m-am întors de la Școala Europeană de Vară “ASTRA” unde mi-am făcut o mulțime de prieteni buni, zic buni pentru că am avut un criteriu de selecție nou. I-am întrebat ce limbă vorbesc. Moldoveneasca sau româna? Surprisă plăcut că nu mi-au reproșat ideea limbii române ca limbă de stat, le-am zis atunci că sunt Oameni Adevărați, oameni care știu ce înseamnă autenticul și care, îndrăznesc să cred eu, vor sfida minciuna și măștile pe care și le-au pus niște actori aparent „mari”, dar mediocri. 

Cîteva săptămîni mai devreme, la registrul de stat, deci într-o instituție publică, mi s-a vorbit în rusă. E problema care pe mine mă disperă cel mai mult. Urăsc, deși știu că Biblia nu acceptă ura, acei oameni cărora le vorbești în română și îți răspund: „Я не понемаю”. Scriam mai înainte pe blog și țin să repet că din moment ce un animal poate fi dresat, este absolut imposibil ca un om care, să zicem, a trăit zeci de ani aici în țară, ba chiar mai mult, s-a și născut aici, să nu învețe, cît de puțin, limba română. Asta înseamnă mediocritate. Ar părea destul de absurd să-i cer profesorului de la facultatea pe care o fac în Italia să-mi vorbească în română, pentru că eu nu-i înțeleg limba. Și nu, nu e vorba de discriminare. Suntem la noi acasă. Avem o limbă, deci și demnitate. Eu te respect în măsura în care mă respecți și tu pe mine. Nu se conformează majoritatea unei minorități. Normal e să se adapteze minoritatea majorității. În fine, există acel loc unde au trăit, nu multă vreme în urmă, acei oameni care ne-au murdărit istoria și limba, există acel loc în care minoritatea rusă ar putea fi majoritate. Dar nu aici. Nu la mine acasă, unde stăpîna e limba care de n-ar fi existat, s-ar fi născut din prea mult dor… 

Iar dacă tot vorbim de o limbă română în țară la noi și, pentru lipsa de imperfecțiune, unii vor să-i spună moldovenească, hai să-i zicem și grai moldovenesc, dar grai, adică parte dintr-o limba română, și nu limbă cu o identitate proprie. Exact așa cum poate fi o engleză a americanilor și una a britanicilor. Tot una rămîne. Engleză, nu? 

Multă lume m-a întrebat dacă am început deja să scriu versuri și în italiană. Nu cred că o să o fac vreodată. Limba în care gîndesc e româna. Limba în care iubesc și simt e tot româna. Nu-mi vine să-i spun iubirii “amore”, în italiană, și nici măcar „amour”, în franceză, pentru că dragostea am învățat-o acasă, iar acasă înseamnă limba română. Am învățat-o de la mama și mama mi-a vorbit în română. Am învățat-o de la limbă, de la iarbă, de la cer și pe toate le-am privit și le-am numit românește. Din frumosul limbii mele mi-au curs cuvintele, nu din una străină. Hai să dăm Cezarului ce e al Cezarului! Diana Frumosu anul II Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Verona, Italia

"Ce este un autor?" de Michel Foucault

What is an author (pentru că l-am citit în engleză) sau Qu'est-ce qu'un auteur, original în franceză, e cursul pe care la ținut Michel Foucault în 1969 în fața Societății Franceze de Filozofie - o prelegere destul de interesantă despre scriitură, autor și funcția acestuia.

Ce mi-a plăcut mai mult în acest text este ideea despre nume a autorului, care nu se limitează la a fi doar un simplu substantiv propriu, ci depășește această formalitate. Foucault susține că numele autorului poartă în sine o serie cu multe descrieri și texte pe care i le asociezi, observație pe care o explică cu ajutorul lui Shakespeare, spunînd că, în momentul în care s-ar afla că Shakespeare nu s-ar fi născut în casa în care se știe că a fost născut, nu s-ar modifica modul în care e perceput numele autorului. Dacă însă s-ar afla că el nu este autorul sonetelor despre care se știe că îi aparțin, modificarea produsă ar fi una destul de semnificativă.

        SELECȚII DIN CARTE        

• Writing is (…) an interplay of signs arranged less according to its signified content than according to the very nature of the signifier. Writing unfolds like a game [jeu] that invariably goes beyond its own rules and transgresses its limits. 

• The author must assume the role of the dead man in the game of writing.

• The author's name is a proper name, and therefore it raises the problems common to all proper names. (…) Obviously, one cannot turn a proper name into a pure and simple reference. It has other than indicative functions: more than an indication, a gesture, a finger pointed at someone, it is the equivalent of a description. When one says "Aristotle," one employs a word that is the equivalent of one, or a series, of definite descriptions, such as "the author of the Analytics," "the founder of ontology," and so forth. One cannot stop there, however, because a proper name does not have just one signification. 

• The proper name and the author's name are situated between the two poles of description and designation: they must have a certain link with what they name, but one that is neither entirely in the mode of designation nor in that of description; it must be a specific link. 

• If I discover that Shakespeare was not born in the house we visit today, this is a modification that, obviously, will not alter the functioning of the author's name. But if we proved that Shakespeare did not write those sonnets which pass for his, that would constitute a significant change and affect the manner in which the author's name functions. If we proved that Shakespeare wrote Bacon's Organon by showing that the same author wrote both the works of Bacon and those of Shakespeare, that would be a third type of change that would entirely modify the functioning of the author's name. The author's name is not, therefore, just a proper name like the rest. 

• A private letter may well have a signer – it does not have an author; a contract may well have a guarantor – it does not have an author. An anonymous text posted on a wall probably has an editor – but not an author. The author function is therefore characteristic of the mode of existence, circulation, and functioning of certain discourses within a society.

• The text always contains a certain number of signs referring to the author. These signs, well known to grammarians, are personal pronouns, adverbs of time and place, and verb conjugation. Such elements do not play the same role in discourses provided with the author function as in those lacking it. 

• They are unique in that they are not just the authors of their own works. They have produced something else: the possibilities and the rules for the formation of other texts. To take a very simple example, one could say that Ann Radcliffe not only wrote The Castles of Athlin and Dunbayne and several other novels but also made possible the appearance of the Gothic horror novel at the beginning of the nineteenth century; in that respect, her author function exceeds her own work.

• To say that Freud founded psychoanalysis does not (simply) mean that we find the concept of the libido or the technique of dream analysis in the works of Karl Abraham, or Melanie Klein; it means that Freud made possible a certain number of divergences – with respect to his own texts, concepts and hypotheses – that all arise from the psychoanalytic discourse itself.

cînd vine Omul Oaie

tăcerea
umblă năucă prin curte
strigă prin broasca de la ușă
și caută toba

îți dai seama:
nu-i tocmai așa
cum dintotdeauna s-a crezut

arată ca un indian
poartă coroană de pene pe cap
se îmbată ușor
suferă de insomnii
și-i plac oamenii goi

[exercițiu cu Murakami, dans și Omul Oaie]

"Dans, dans, dans" de Haruki Murakami

        DESPRE CARTE        

Am scris mai devreme despre Pădurea norvegiană. Dans, dans, dans e mult mai bună. Începutul cărții prezintă într-o formulă perfectă stilul autorului. Pornește de la nimic și surprinde prin detalii. E tocmai ceea ce îmi place cel mai mult. De fapt, e și stilul meu preferat. Concetrarea generală a textului pe detalii. De obicei, cînd citesc o carte, mă atrag mai mult părțile nesemnificative. Am început azi să citesc Lolita de Nabokov. Am citit un sfert din carte și sunt gata să renunț la ea. Pentru că se generalizează, iar eu prefer particularul.

Dans, dans, dans implică o serie de oameni ciudați care îți trezesc curiozitatea. Yuki (adică zăpadă) e o fetița de 13 ani cu care personajul principal leagă o prietenie foarte strînsă (și eu care credeam că e genul de Lolită a lui Nabokov, dar nu e). Merg împreună în Hawaii. Vorbesc despre muzică, dragoste și oameni. Ame (adică ploaie) e mama ei, fotografă faimoasă, neglijentă și dezordonată. O uită pe Yuki în camera de hotel și își amintește de ea abia peste 3 zile, dar nu e pentru prima dată. Devenise deja de mult timp un obicei pentru ea. Tatăl ei, divorțat de Ame, e un scriitor. Îi plătește personajului principal o prostituată în Hawaii, iar Gotanda, fost coleg de clasă al aceluiași personaj principal căruia Murakami nu-i dă nume, e vedetă de cinema. Poate avea orice femeie vrea, mai puțin pe soția sa, femeie cu care, deși divorțat, își dă periodic întîlniri și fac dragoste - iubire confirmată și adîncită prin divorț.
Omul Oaie e totuși personajul care pe mine m-a captivat cel mai mult. Nu vreau să-i explic esența în detalii. E ca o formă fără formă. Atît. De cînd l-am cunoscut, îmi tot stă în cap.

Cînd am recitit părțile pe care le-am subliniat în carte, am descoperit două analogii. Prima, mi-a amintit de capitolul 13 din The french lieutenants woman, prin care autorul, John Fowles, face o pauză explicativă în care vorbește despre raportul său cu personajele și susține faptul că momentul în care începi să scrii/vorbești despre tine însuți, adică despre autobiografia ta, aceasta nu e una adevărată în totalitate, ci mai degrabă o autobiografie romanțată: You do not even think of your own past as quite real; you dress it up, you gild it or blacken it, censor it, tinker with it ... fictionalize it, in a word, and put it away on a shelf—your book, your romanced autobiography. We are all in flight from the real reality. That is a basic definition of Homo sapiens. Într-un mod mai puțin explicit, Murakami vorbește despre același lucru prin personajul principal al cărții:

Cînd mă prezentam, cînd trebuia să vorbesc despre mine în fața oamenilor, mă simțeam de parcă îmi falsificam notele din carnet. De fiecare dată eram neliniștit. De aceea, în astfel de momente mă străduiam mereu să povestesc numai lucruri obiective, nesemnificative și neinterpretabile (Am un cîine, îmi place să înot. Nu-mi place brînza etc.) dar chiar și-așa aveam senzația că descriam trăsături imaginare ale unei persoane imaginare. Cînd ascultam poveștile celorlalți, aveam aceeași senzație – că și ei vorbeau despre altcineva. Trăiam cu toții într-o lume imaginară, respirînd aer imaginar. 

Alt fragment, care ține de aceeași prezentarea generală a personajului, mi-a amintit de Uno nessuno e centomila de Luigi Pirandello, în care își expune detaliat modul în care percepe el ideea de realitate: Realitatea pe care o am pentru voi constă în forma pe care mi-o daţi; dar e realitate pentru voi, nu pentru mine. Realitatea pe care voi o aveţi pentru mine constă în forma pe care v-o dau; dar e realitate pentru mine, nu pentru voi. Iar pentru mine însumi nu am altă realitate decât forma pe care izbutesc să mi-o dau. Dar cum? Tocmai construindu-mă. Similar lui, dar telegrafic, Murakami scrie: 

Probabil că nu se poate spune că sunt un om comun, dar nici ciudat nu sunt. Sunt un om cât se poate de normal. Foarte direct. Direct ca o săgeată. Eu doar îmi duc existenţa, în modul cel mai natural şi firesc. Se înţelege de la sine că nu mă preocupă felul în care mă văd ceilalţi. Ce gândesc alţii despre mine e o problemă care nu mă priveşte. Şi nu este problema mea, ci mai degrabă a lor. Unii mă consideră mai prost decât sunt în realitate, alţii mai deştept. Dar asta nu mă interesează, în plus, formula „mai... decât în realitate" este doar ceva raportat la imaginea pe care o am eu despre mine. De fapt, eu sunt pentru ei sau prost, sau deştept. Pentru mine asta nu contează. Nu e o chestiune importantă, în lume nu există neînţelegeri, ci doar feluri diferite de a vedea lucrurile. Iar eu le văd în felul acesta.

Ce-mi place mult la Murakami e structura frazei și dimensiunea ei cît mai redusă.

        SELECȚII DIN CARTE        

• Cînd închei prost primul nasture de la cămașă, inevitabil se încurcă toți. Orice încercare de a repara greșeala duce la o nouă încurcătură.
• Camera mea are două uşi: o intrare şi o ieşire. Nu pot fi schimbate între ele. Nu se poate ieşi pe la intrare şi nu se poate intra pe la ieşire. Este o regulă ştiută. Oamenii intră pe la intrare şi ies pe la ieşire. Există diverse feluri de a intra şi de a ieşi, însă cert e că toţi pleacă. Unii au plecat ca să încerce noi posibilităţi, alţii ca să economisească timp. Unii au murit.
• O dată mort, nu mai ai ce să pierzi. Asta e partea bună a morții.
• Cine naiba ar vrea să citească despre un angajat al bibliotecii municipale din Kawasaki, care a trăit şi a murit în linişte şi pace? Cu alte cuvinte, noi căutăm în cărţi un fel de compensare pentru propria noastră viaţă.
• Asta e natura rănilor. Nu poţi să le smulgi si să le arăţi şi altora. Dacă poţi, înseamnă că nu sunt prea grave.
• Pricepi ce-ţi spun? Dansează mai departe, fără să te opreşti. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce sens are. Dacă începi să te gândeşti la lucrurile astea, ţi se opresc picioarele. O dată oprite, eu nu mai pot face chiar nimic pentru tine. Legăturile tale se vor destrăma complet. Se vor pierde pentru totdeauna. Nu vei mai putea trăi decât în această lume. Treptat, vei fi absorbit înăuntru. Aşa că să nu-ţi stea picioarele. Să nu-ţi pese o secundă, oricât de prostesc ţi s-ar părea. Tu continuă să dansezi, pas după pas. Ai să vezi că, puţin câte puţin, părţile înţepenite se vor mai destinde. Pentru anumite lucruri nu e prea târziu. Foloseşte tot ce poţi folosi. 
• Dar să ştii că nu există o singură realitate, ci mai multe. Există nenumărate variante.
• Dar oamenii sunt cam ciudaţi, nu? Cresc într-o secundă. Eu credeam că oamenii îmbătrânesc treptat, an după an, dar nu e aşa, zise el, privindu-mă fix. Îmbătrânesc într-o clipă.
• Există nenumărate feluri de a trăi pe lumea asta, i-am răspuns. Câţi oameni, atâtea stiluri de viaţă. Different strokes for different folks.
• Nevoia e fabricată de oameni. Nu e un lucru care se naște natural.
• Fanteziile n-au buget.
• Viaţa este mult mai scurtă şi mai fragilă decât crezi. De aceea, oamenii trebuie să se poarte unii cu alţii astfel încât să nu rămână cu regrete. Corect şi, dacă e posibil, sincer. Mie personal nu-mi plac oamenii care nu fac asta şi, atunci când cineva moare, plâng repede şi spun că regretă tot.
• Să nu te intereseze ciocolata înseamnă să nu fii normal la cap.
• — Am omorât-o pe Kiki ? a zis el rar şi răspicat.
— Am glumit, am zis, zâmbind şi eu. Am spus-o aşa, pur şi simplu. Am vrut să văd cum sună. Gotanda şi-a coborât privirea spre masă, fixând-o asupra degetelor sale.
— Nu, nu e o glumă. E o chestiune foarte importantă, asupra căreia trebuie să meditez bine. Am omorât-o pe Kiki? Trebuie să mă gândesc serios. L-am privit. Zâmbea, dar ochii îi erau foarte serioşi. Nu glumea.
— De ce s-o omori pe Kiki? am repetat eu.
— De ce s-o omor pe Kiki ? Nu ştiu nici eu. De ce am omorât-o?
— Stai că nu înţeleg, am zis eu râzând. Ai omorât-o sau nu?
— La asta mă şi gândeam. Am omorât-o sau nu pe Kiki?
• — Ce însemnau cele şase schelete?
— Erau tu însuţi, a zis Kiki. Asta e camera ta. Tot ce e aici eşti tu. Totul.
— Camera mea, am zis eu. Şi cu Hotelul Delfin cum rămâne ?
— Şi acolo ai o cameră a ta, desigur. Acolo e Omul Oaie. Aici sunt eu. 
• — Dar tu mă strigai! De-asta m-am dus la Hotelul Delfin: să mă întâlnesc cu tine. Şi de acolo... au pornit atât de multe lucruri! Cum s-a întâmplat şi în trecut. Am întâlnit diverşi oameni, au murit diverşi oameni. Nu tu mă chemai? Nu tu îmi îndrumai paşii ?
— Nu. Te chemai pe tine însuţi. Eu sunt doar o proiecţie de-a ta. Prin mine, tu te chemai pe tine însuţi, te ghidai singur. Ai dansat cu umbra ta. Eu asta sunt - umbra ta şi nimic mai mult. În timp ce o strângeam de gât, mă gândeam că e de fapt propria mea umbră, îmi zisese Gotanda. Mă gândeam că dacă îmi omor umbra, totul o să fie bine.
— Dar de ce plânge toată lumea pentru mine ? Kiki nu a răspuns. S-a ridicat, s-a îndreptat spre mine, lăsând în urmă sunetul tocurilor, şi s-a oprit în faţa mea. A îngenuncheat pe podea, a întins o mână şi mi-a atins buzele cu vârful degetelor. Avea degete lungi şi subţiri. Apoi mi-a atins tâmplele.
— Noi plângem pentru toate lucrurile pentru care tu nu poţi să plângi, a zis Kiki încet şi rar, ca să fie sigură că înţeleg. Vărsăm lacrimi pentru toate lucrurile pentru care tu nu poţi vărsa lacrimi, suspinăm pentru toate lucrurile pentru care tu nu poţi suspina.
• Dacă asculți bine, se aude vocea lucrurilor de care ai nevoie. Dacă privești cu atenție, le vei vedea. 
• Dacă te străduiești să vezi ceva, poți să vezi și în întuneric.

să nu fugi

dacă lăsați cerul să vă pătrundă în oase

crește albastrul în voi

ca un copil

și-atunci începe iar dansul

pe care l-au inventat păsările

cerul meu n-a stat în loc niciodată

cînd la miezul nopții mă cațăr pe lună

să fac stele din lut galben pentru tribul meu

cuiburile din mine

se prefac în cuvinte

dacă vreodată cerul o să ți se atingă de inimă

lucrurile vor începe să meargă

și-atunci și pămîntul o vrea să danseze,

iar păsările-ți vor umbla prin viscere

tu să nu fugi,

să nu fugi niciodată

dacă pămîntul n-a luat-o încă la fugă

("gimnastica de dimineață" la cenaclu)

moartea e o femeie ca și mine

moartea e poliglotă

vorbește toate limbile străine

dar nu știe cum pianul își crapă sutienul

și-atunci simți cum e să te doară-n cot de ea

cu ochii deschiși, pantofii uzați

și sufletul de alb murdar

ea cîntă în urma casetofonului

inventînd alte jocuri pe care nici măcar

babele nu știu să le ghicească

moartea dansează cu naoko așa cum

a dansat și cu mine în vis

cînd vorbeam despre absolut

la micul dejun fumează o țigară

i se ridică febra i se întăresc sînii se scutură

apoi coboară din spațiu și intră în casă

doar nu credeai că o fi bărbat

prea nebună și pretențioasă pentru asta

cînd e să plouă sau ningă

îți vine țeapănă în pat se joacă

cu un bilet răsucit pe degetul mic

pe care ți l-a scris mulți ani în urmă

cînd i-ai dat primul semn de viață

îți șoptește numele și te dezbracă

iar tu o privești și-i taci înnebunit

spunîndu-i parcă

mai repede, iubită

și-atunci speriat

înțelegi că moartea-i înghite pe cei morți

și-i crește în ea ca o mamă

așa măcar își are și ea propriii săi copii

mulți

ca o țigancă

[exercițiu cu Murakami și pădurea norvegiană]

"Eva Luna" de Isabel Allende

                  DESPRE CARTE                  

                  „Mă cheamă Eva, ceea ce înseamnă viață, conform unei cărți pe care a consultat-o mama ca să-mi aleagă numele.” E genul de incipit care prin nonșalanță mă atrage. Un început curat și simplu.

                Eva – nume care amintește de Facerea Lumii, asociată frumos în acest context cu imaginea de copertă a cărții de la Humanitas care ilustrează un șarpe – a fost zămislită de mama ei cînd, dîndu-și seama că dragostea îl poate salva pe grădinarul indian de la mușcătura șarpelui veninos, face dragoste cu el, vindecîndu-l ca printr-o minune. Bizar, da. E ceea ce o definește cel mai mult pe autoare – realismul magic sau, altfel spus, stranietatea. Și e tocmai particularitatea care o face atît de deosebită.

                Născută în casa stăpînului mamei sale, Eva trăiește pînă la șapte ani în preajma oamenilor îmbălsămați după moarte de care se ocupa un profesor obsedat de munca sa, în stare să-și îmbălsămeze pînă și slugile, dacă erau să moară, doar pentru simpla-i plăcere, nu că ar fi avut nevoie de ei. Mama Evei „detesta să umble cu cadavrele și nu pricepea de ce trebuie îmbălsămate. Dacă așa ceva ar fi fost necesar, natura ar fi prevăzut și asta, nepermițînd putrezirea morților, își spunea. Totuși, spre sfîrșitul vieții a găsit o explicație pentru această veche dorință omenească de a-i păstra pe răposați: a descoperit că dacă-i ai la îndemînă îți amintești mai ușor de ei.”

                Acestă introducere destul de neobișnuită în viața Evei, care pe parcursul vieții poartă după ea o puma îmbălsămată, costruiește o figură feminină puternică. La șapte ani, cînd îi moare mama, rămîne în grija nașei sale, altă slugă din casa profesorului, zic eu, nebun, care încearcă să o angajeze într-o familie unde bucătăreasa, Elvira, îi devine acea bunicuță pe care ea nu a avut-o. Supărată pe stăpînă, după ce îi smulge din cap peruca, Eva fuge în oraș, unde îl cunoaște pe Huberto Naranjo, băiat al străzii de care îl leagă o foarte strînsă prietenie și prin intermediul căruia ajunge să îl cunoască mult mai tîrziu pe Rolf Carle, povestea vieții căruia autoarea o narează paralel cu cea a Evei, sorți ce se contopesc abia la sfîrșitul cărții, cînd eu, de fapt, aș fi vrut ca Huberto să fie cel ales.

                Stranietăți care surprind sunt multe: unul din stăpînii Evei e un ministru cu un capriciu destul de copilăros – își făcea treaba la oală, copilul pe care îl naște nașa are două capete, culoarea pielii acestora însă (!) diferă – se zice că o fi făcut dragoste cu doi bărbați în același timp. Eva își petrece un timp în casa patroanei unui bordel de lux, unde o aduce Huberto cînd fata începe să “înflorească”, dar de care cei ai casei se îngrijesc cu mare atenție ca să nu degradeze fata. Acolo, Eva îl cunoaște pe Melecio, un transsexual, femeie într-un corp de bărbat, care devine mai tîrziu Mimi și capătă o înfățișare de-a dreptul seducătoare, iar culmea – Mimi va fi o actriță de mare succes, datorită căreia Eva începe să scrie scenariul unei telenovele pe baza copilăriei sale.

                Pe lîngă aceste stranietăți, frumoase totuși, cartea are și un aspect politic care se desfășoară în mod special la sfîrșitul cărții, cînd un grup de tineri în frunte cu Huberto, ascunși în pădure, încearcă să organizeze o revoluție, plan la care va participa atît Eva, cît și Rolf Carle, cel mai bun jurnalist din țară care filmează cele mai importante și pline de foc evenimente din țară, dar și din afara ei. 
               Detaliile despre care am scris aici sunt doar cîteva din momentele picante și captivante, e o carte însă plină de peripeții și aventuri care te învață și distrează în același timp. Paula, prima carte pe care am citit-o de Isabel Allende, e diversă de Eva Luna, se simte însă aceeași alură specială în ambele. Scriitorul masculin pe care i-l asociez e Murakami, cu o mică precizare: gradul de intensitate al libertății e mult mai avansat la Murakami decît la Isabel Allende, fapt justificat probabil de diferența de sex dintre cei doi.          

                  SELECȚII DIN CARTE                  

• Ea mi-a băgat în cap ideea că realitatea nu înseamnă doar ce se vede la suprafață, că are și o dimensiune magică și că, dacă așa îți vine, ai tot dreptul s-o exagerezi și s-o colorezi pentru ca viața să nu fie atît de plicticoasă. 

• Teoria lui Carle era că oamenii se împart în nicovale și ciocane: unii se nasc pentru a lovi și alții pentru a fi loviți. 

• Moartea nu există, fata mea. Oamenii mor doar cînd sunt uitați. 

• Generalul are dreptate, aici nu moare nimeni de foame, ajunge să întinzi mîna și să culegi un mango, de-aia nu avem progres. Țările reci sunt mai civilizate pentru că vremea rece îi obligă pe oameni să muncească, spunea stăpînul stînd la umbră, făcîndu-și vînt cu ziarul și scărpinîndu-și burta, după care îi scria ministrului economiei naționale sugerîndu-i să aducă un ghețar de la pol, să-l mărunțească și să-l arunce peste țară din avion, poate așa se schimbă clima și scăpăm de lene. 

• Corupția ajunge pentru toți. 

• Dacă nu există condiții pentru revoluție, adevăratul revoluționar trebuie să le creeze. 

• M-a împins la o parte și, privindu-mă în ochi, mi-a explicat că violența o exercita guvernul: oare șomajul, sărăcia, corupția și nedreptatea socială nu erau forme de violență? 

• Victoria e a celor îndrăzneți. 

• - Nu cred, el este altfel, nu se gîndește la el, ci la popor. 

- Acum da, că nu-l costă nimic. E un fugar ascuns în junglă, dar așteaptă să-l vezi la guvern. Uite, Eva, oamenii ca Naranjo nu pot face schimbări fundamentale, modifică doar regulile, dar se mișcă pe aceeași scară: autoritate, competiție, lăcomie, reprimare – așa e mereu. -Dacă el nu poate, atunci cine? 

-Tu și eu, de exemplu. Sufletul oamenilor trebuie schimbat. Dar mai e mult pînă atunci.

"Jurnal de deuil" de Roland Barthes

Mi-ar fi plăcut să-l citesc în franceză, pentru că traducerea nu exprimă cuvintele exacte pe care le-a scris autorul, mai ales cînd vine vorba de sentimente, iar aceasta este, mai cu seamă, o carte cu puternică forță emotivă, așa că am rămas la varianta în engleză, pentru că nici măcar cea în română nu era de găsit online.

Jurnal de deuil, adică jurnal de doliu, de Roland Barthes conține fișe cu notițe scurte datate din 26 octombrie 1977, precedată de moartea mamei sale, pînă la 15 septembrie 1979. O spune și titlul - starea generală a cărții e o stare de profundă suferință acompaniată de o gravă disperare existențială.

Cartea e o probă care justifică cu emoție că raportul dintre Barthes și mama sa a fost unul foarte strîns, iar pentru un cititor ca mine, adică tanatofobic, e de-a dreptul teribilă.

Suferinței proprii lui, Roland Barthes i-a dat o definiție specială care mi-a plăcut tare mult: 

·        Suffering is a form of egoism. I speak only of myself. I am not talking about her, saying what she was, making an overwhelming portrait (like the one Gide made of Madeleine). - Suferința e o formă de egoism. Vorbesc doar despre mine însumi. Nu vorbesc despre ea, spunînd ce a fost sau făcîndu-i un potret copleșitor (așa cum a făcut Gide cu Madeleine).

• People never speak of mother intelligence, as if that would diminish her affectivity, distance her as a mother. But intelligence is everything that permits us to live superlatively with another person. 

• If someone is to be born, that will not be blank, but a moral being, a subject of value – not of integration.

• - “Never again, never again!” 

- And yet there’s a contradiction: “never again” isn’t eternal, since you yourself will die one day. “Never again” is the expression of an immortal. 

• For me, the Monument is not lasting, not eternal (my doctrine is too profoundly Everything passes: tombs die too), it is an act, an action, an activity that brings recognition. 

• Why is it that I no longer bear traveling? Why is it that I keep trying, like a lost child, to “get back home” – though maman is no longer there? […] To travel is to separate myself from her – still more now that she is no longer there – that she is no more than the most intimate expression of the quotidian. 

• As for death, maman’s death gave me the (previously quite abstract) certainty that all men are mortal – that there would never be any discrimination – and the certainty of having to die by that logic soothed me. 

• Since maman’s death, no desire to “construct” anything – except in writing. Why? Literature=the only religion of nobilty (as maman was noble). 

• I was not like her, since I did not die with (at the same time) her. 

• - I am unhappy, sad at Urt. 

– Then am I happy in Paris? No, that is the trap. The contrary of a thing is not its contrary, etc. I left a place where I was unhappy and that did not make me happy to leave it. 

• Suicide. How would I know I don’t suffer any more, if I’m dead?

ninsoare cu lupi

Textul care urmează e al doilea text la două mîini pe care îl scriu cu bunul și vechiul meu prieten virtual, Ilie Aurelian Romeo. Am decis ca fiecare dintre noi să redacteze textul și să-l publice în varianta pe care o preferă.
Scrisul la două mîini e un exercițiu foarte special și plăcut, deci e o metodă perfectă pentru a-mi reveni în forță.

ninsoare cu lupi

deasupra orașului ninge cu lupi
albi cu ochii de jar și negri cu urechile tăiate
lupii se iau de rochia neagră
și își poartă cozile pe marginea tivului mut
nu latră, nu mușcă, nu adulmecă

ci doar caută cu privirea

zeița nu le zîmbește niciodată
tace și prin cartierele vechi
merge după ei cu pas de prizonieră
haita ninsorii vrea să îi aducă ofrandă
sufletul rochiei
nu l-au prins încă
printre blocurile cenușii fuge tot mai tare

la capătul tunelul
rochia face acrobații pe frînghie în picioarele goale
și-n porii tălpilor ei se îngrămădesc
parfumurile hainelor proaspăt întinse la uscat

da, azi vreau să ningă cu lupi
eu însumi nu mai știu ce sunt
poate chiar un lup de himere
poate doar parfumul scurs pe botul lui înspumat

și-aș mai vrea să-mi pun rochia neagră,
dar întunericul e mult prea alb pentru mine
și nu-mi rămîne decît să-mi lepăd pielea
și să stau cu albastrul dezvelit în fața lor
să urlu și să-i strig pe nume
pînă cînd toți lupii, toată ninsoarea și cerul
îmi vor pătrunde în oase
și-acolo să își facă culcuș pentru veci 
ca eu să nu fiu eu
ci doar un amestec de vieți
din care știu că n-am sa pot să pot fugi
niciodată

"Pădurea norvegiană" de Haruki Murakami

                  DESPRE CARTE                  

I-am citit ultima pagină astă noapte. După care n-am mai dormit pînă la șapte. Cînd a sunat deșteptătorul mamei la șase, i-am spus bună dimineața. Vroiam să mă apuc de o recenzie, dar am lăsat-o pe mai tîrziu și acum, iar la miez de noapte, mă regăsesc în fața calculatorului, scriind.

Vroiam de mult timp să citesc ceva de Murakami. Cînd eram la liceu cineva îmi recomandase această carte, dar n-am prea avut timp de ea și nici nu aveam unde să o găsesc prin bibliotecile de la noi. La începutul săptămînii mi-am printat-o și-am zis s-o citesc.

Acum, cînd încep să scriu, îmi dau seama că, deși sunt foarte exigentă în aprecierea cărților și le dau deseori chiar note mici, nu sunt în stare niciodată să scriu partea negativă a lucrării. Din 10, acesteia i-aș da un 7. După cartea lui Llosa, aceasta îmi pare mult mai profundă. Prima își concentra conținutul pe aventurile intime ale fetei nesăbuite cu Ricardo, a doua însă are un fundal mai special și frumos pe care apar secvențe mai deocheate. Și tocmai aici îmi dau seama cît de frumos a știut totuși Boccaccio să exprime actul sexual prin metafore și expresii ascunse (de felul a băga dracul în iad) în Decameronul, comparativ cu aceștia mai noi, să zicem, care scriu totul fără complicații.

Pădurii norvegiene, titlu ce vine de la un cîntec de Beatles, îi remarc două ramuri care se contrapun - una profundă și specială, alta intimă și degajată. Mie mi-a plăcut cea dintîi, chiar dacă pe alocuri apar mici fragmente patetice, iar cînd vine vorba de patetism îmi vine în minte Teodoreanu - și îmi displace.

Watanabe, personajul care își povestește viața de acum 18 ani, cînd era student, e poate că băiatul aproape de perfecțiunea definiției mele. Doar atît - aproape. La 17 ani, prietenul cel mai bun al lui se sinucide, moarte prin care Watanabe pierde o parte importantă din sinele său. Iubita acestuia, Naoko, devine treptat iubita lui, dar are stări depresive, așa că ajunge în cele din urmă la un sanatoriu, unde Reiko, o femeie de aproape 40 de ani, îi va fi colegă de apartament. Watanabe îi face o vizită și continuă să o iubească, dar își face în același timp o prietenă nouă, Midori, o fată dezinhibată care are cele mai nebunești dorințe (dar frumoase - în mare parte), de care se îndrăgostește mai apoi, lucru care m-a dezamăgit foarte mult, pentru că eu chiar începusem să cred că există și acea prietenie adevărata între un băiat și o fată. Naoko se sinucide la 21 de ani, în pădurea de lîngă sanatoriu, cînd venise s-o viziteze pe Reiko, de la spitalul de boli psihice la care fusese transferat. După moartea ei, Reiko, decide să părăsească sanatoriul, la 8 ani de cînd intrase, și pentru că nu avea pe nimeni la care să meargă, vine la Watanabe și fac dragoste, marcînd prin asta un fel de nou început, detașat de trecutul legat de Naoko. Ea pleacă, iar Toru Watanabe rămâne cu Midori, ultimile rînduri lăsînd o vagă idee despre acel final care nu mi-a satisfăcut așteptările, dar care, cel puțin, corespunde vieții.

Pe lîngă această poveste de dragoste foarte specială, ceea ce mi-a plăcut mai mult la Murakami este maniera lui de a descrie episoade mici într-o manieră foarte deosebită. Unul din episoadele acestea e partea în care Murakami descrie scena de la spital cînd Watanabe rămîne singur cu tatăl lui Midori pentru cîteva ore și manîncă castraveți, după care îi vorbește muribundului despre cursul de filozofie și Euripide.

Nu-mi place să scriu rezumate. Iar cînd scriu pe blog e ca și cum aș scrie în propriu-mi jurnal, deci nu coincide tocmai cu o analiză. Dar îmi place s-o fac, deci continui să scriu.

                  SELECȚII DIN CARTE                  

• Eu nu înţelegeam de ce coborau steagul seara. Naţiunea exista şi după lăsarea întunericului şi erau mulţi cei care lucrau toată noaptea: muncitorii din construcţii, şoferii de taxi, animatoarele, pompierii, paznicii de noapte. Mie mi se părea nedrept ca asemenea oameni să nu beneficieze de protecţia steagului. Oare chiar nu avea nici o însemnătate pentru alţii şi numai eu vedeam lucrurile astfel? De fapt nici pe mine nu mă deranja, la drept vorbind, dar am făcut şi eu o constatare.

• În noaptea în care a murit Kizuki mi-am schimbat complet optica. N-am mai fost capabil nici o clipă să consider moartea (respectiv viaţa) o problemă atât de simplă. Moartea nu mai era la polul opus vieţii, ea era în mine, fusese întotdeauna în mine. Oricâte eforturi aş fi făcut, nu puteam uita lucrul acesta. În noaptea aceea de mai, când l-a luat pe Kizuki, care împlinise doar şaptesprezece ani, m-a luat şi pe mine. 

• Curios să aflu ce era în capul liderilor, i-am întrebat pe câţiva dintre ei de ce vin la cursuri în loc să continue greva, dar nu au fost capabili să mă lămurească. Nici nu aveau ce să-mi răspundă. Ce să-mi spună, că le era teamă să nu piardă credite din pricina prezenţei insuficiente la cursuri? Când mă gândesc că tocmai ei ceruseră restructurarea universităţii, mi se face greaţă. Asemenea ticăloşi îşi reglează vocea după cum bate vântul: ba urlă, ba vorbesc în şoaptă. 

• Duşmanul numărul unu al indivizilor nu era puterea de stat, ci lipsa de imaginaţie. 

• Ţi-am mai spus că m-am apucat de pian la vârsta de patru ani, dar abia atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu cântasem niciodată numai pentru mine. Întotdeauna mă pregăteam pentru vreun test, exersam sau voiam să impresionez pe cineva. Contează şi asta dacă vrei să stăpâneşti bine un instrument, nu zic, dar după o anumită vârstă, trebuie să începi să cânţi şi numai pentru tine. Asta înseamnă muzică cu-adevărat. 

• Când cineva spune o minciună, apoi trebuie să mai inventeze o grămadă de alte minciuni ca să se potrivească cu prima. 

• Ceea ce ne face să fim normale, spuse Reiko, este faptul că recunoaştem că nu suntem normale. 

• Ca să supravieţuieşti în lumea asta, trebuie să-i pui pe alţii la treabă. 

• People are strage when you’re a stranger – Jim Morrison. 

• Un individ a ţipat la mine: „Chiar nu înţelegi nimic? Ce naiba ai în creierii ăia?" Atâta mi-a trebuit. M-am înfuriat şi i-am spus că recunosc că nu sunt deşteaptă, că fac parte din clasa muncitoare, dar tocmai acestei clase muncitoare i se datorează mersul înainte al lumii, clasa asta care este exploatată... şi că revoluţia nu înseamnă pentru indivizi ca el decât cuvinte sforăitoare pe care oamenii simpli nu le înţeleg. De altceva nu sunt buni. Ce fel de revoluţie este aceasta?! I-am spus că, dacă ar fi după mine, aş face ca lumea asta să fie un loc în care să se trăiască mai bine şi că, dacă există într-adevăr exploataţi, trebuie să se pună capăt unui asemenea sistem. Asta era credinţa mea şi de aceea le puneam întrebări. Aveam dreptate?

• Nu te mai autocompătimi, zise el. Numai cretinii fac aşa ceva. 

• — N-ar trebui să uiţi că viaţa e ca o cutie de fursecuri! Am dat din cap şi m-am uitat la ea. 

— Cred că sunt cam tont, pentru că uneori nu prea înţeleg ce vrei să spui. 

— Ştii cum se asortează fursecurile, nu? Unele îţi plac, altele nu. Le mănânci mai întâi pe cele care îţi plac şi rămân la urmă cele care nu-ţi plac. Eu aşa gândesc ori de câte ori mi se întâmplă ceva ce nu-mi convine. Dacă reuşesc să fac şi ce nu-mi convine, pe urmă e simplu. Viaţa e ca o cutie de fursecuri. 

• Când te trezeşti în beznă, singurul lucru pe care-l poţi face este să închizi ochii şi să încerci să te obişnuieşti cu întunericul. 

• — Cât de mult mă iubeşti? întrebă Midori. 

— Suficient de mult ca să pot transforma toţi tigri din junglă în unt, am spus eu.