| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

vineri, 20 aprilie 2012

"Numele trandafirului" de Eco Umberto


E prima operă care mi-a inspirat frică. Tensiunea încinsă încă din primele pagini continuă încă mult timp după ce ai închis cartea, dar n-o să zic că nu mi-a plăcut, ba mai mult, e chiar foarte bună.
Modul misterios în care mor călugării şi tehnica dezvăluirii criminalului este deosebit de frumoasă, astfel încît semiotica şi implicaţiile biblice contribuie la adîncirea subiectului şi intrigarea cititorului. Aş fi zis la început că e mult prea lungă detalierea, dar nu pot s-o fac, pentru că, de fapt, e ceea ce aş putea numi curiozitatea mea nerăbdătoare. Aşteptam încă de la început cel puţin o dezvăluire de sens a ciudatelor lucruri care se întîmplă, dar am rămas foarte împlinită în momentul în care desenul făcut în creion începea să prindă culoare şi să explice totul.
Cum eu sunt sceptică în aproape orice, sceptismul meu în ceea ce ţine de credinţă şi Dumnezeu s-a întărit mai mult. A rîs sau nu vreodată Hristos? A susţinut sărăcia sau mila? Cum se explică atunci politica bisericească?
Deşi mi s-a părut iniţial că e o lucrare science-fiction, crimele de fapt aveau o desfăşurare logică. S-a constatat că toate victimile aveau limba şi buricele a trei degete de la mîna dreaptă negre. Manuscrisul ascuns pe care încercau să-l citească avea impregnat în colţurile paginii otravă care ucide. Finalul e departe de ce mi-aş fi imaginat, pentru că morţile şi toată bizareria vin de la manuscrisul pe care Jorge încerca să-l ţină în umbră: „Această carte ar putea să-i înveţe pe oameni că eliberarea de frică înseamnă înţelepciune, că năzuinţa de a nimici moartea este posibilă doar prin dezrobirea de frică și că râsul îl îndepărtează pe câteva clipe pe omul simplu de spaimă.”
Noţiunea abaţiei mă face să-mi închipui ideea omului perfect. Trăindu-şi viaţa în rugăciune şi întru credinţa în Dumnezeu, călugării ar fi Oamenii Frumosului Absolut, ceea ce scrie însă Umberto Eco îmi deteriorează aceste închipuiri. Călugări homosexuali, geloşi şi înrăiţi, egoism răspicat, sex în bucătăria abaţiei, încăierări, dispute şi multe altele. N-aş putea, deci, să zic că acestea constituie imaginea frumoasă şi ideală a unei abaţii, ba chiar aş vrea să cred că nimic din toate astea nu au vreo legătură cu realitatea... stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus.

Cîteva selecţii din carte:
• Dacă un păstor greşeşte, trebuie să fie separat de ceilalţi păstori, dar e o nenorocire dacă oile încep să nu mai aibă încredere în păstori.
• Există un singur lucru care excită animalele mai mult decît plăcerea, şi asta e durerea.
• Numim frumoase lucrurile de culoare curată.
• Rîsul nu trebuie să fie socotit un lucru rău dacă putea să ducă mai departe adevărul.
• E mai bine ca celui ce ne inspiră teamă să-i fie mai multă teamă decît nouă.
• Femia este corabia diavolului.
• Ideea este semn al lucrurilor şi imaginea este semn al ideii, semnul unui semn.
• Nebunii şi copiii spun întotdeauna adevărul.
• Mîna lui Dumnezeu creează, nu ascunde.
• Libertatea lui Dumnezeu este osînda noastră.

joi, 12 aprilie 2012

mădălina cea închipuită


azi noapte am născut
copilul nostru, iubite, e o fetiţă
are doi ani, părul auriu şi ochii tăi

de cînd am adus-o acasă
tot fuge zîmbind într-o rochiţă
care îi saltă precum un ied

azi n-am lăsat pe nimeni
să stea lîngă mine
- om bun, e cineva aici.

pe stradă o ţin strîns de mînă
s-o ştiu bine,
dar lumea mă priveşte ciudat
cînd îi vorbesc sau o iau în braţe

nu sunt nebună,
azi noapte chiar am născut
şi tu ai fost lîngă mine, iubite.
se poate oare să uiţi?