| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

joi, 29 martie 2012

Despre "Paula" de Isabel Allende


Paula e cea mai tristă carte pe care am citit-o vreodată. O coincidenţă nu prea frumoasă face că m-am apucat de ea tocmai zilele astea, cînd eu şi fără această carte eram suficient de tristă.
Aş încerca să remarc ceva-urile speciale din roman, dar îmi dau seama că, de fapt, întreaga viaţă a autoarei, Isabel Allende, este un integru ceva care frapează prin fiecare relatare. Sinceritatea este evidentă: “ (Mama) Era atît de puioasă că ar fi fost suficient să existe o pereche de izmene pe o rază de jumătate de kilometru ca să rămînă gravidă, calitate pe care am moştenit-o şi eu, doar că am avut bafta să trăiesc în era pilulei.” Deschiderea cadrului intim al vieţii unui autor este ceea ce admir mai mult într-o lucrare, pentru că de fiecare dată cînd încerc să scriu jurnal, se întîmplă că sinceritatea mea îşi impune nenumărate limite. Nu pot să-mi las nudă viaţa şi gîndurile într-o măsură absolută, fapt pentru care jurnalul ocupă prima doleanţă în lista mea de lecturi. Mi se pare senzaţional modul în care citindu-i paginile, descoperi omul din spatele cărţii în forma lui exactă, autentică.
Isabel Allende este o femeie remarcabilă şi nu zic aici despre cum a scris, ci, mai mult, despre ceea ce a fost şi continuă să fie ca om. Zbuciumul sorţii ei începe încă fiind în pragul vieţii şi nu pot să cred sau poate că nu vreau să cred că ceea ce i se întîmplă autoarei la vîrsta de opt ani e adevărat. Mi se pare oribilă scena în care fetiţa naivă îl urmează conştientă pe tînărul pescar în pădure unde are loc o primă iniţiere în ceea ce ţine de sex, deşi bărbatul nu o violează.
Paula are, totodată, o tentă politică destul de accentuată prin desfăşurarea detaliată a evenimentelor de la instituirea lui Salvador Allende în 1970 ca preşedinte pînă la Augusto Pinochet. Relatările impresionante despre calvarul statal sunt inedite. Activînd ca jurnalistă în acea perioadă, autoarea a reuşit să transpună realitatea prin prisma experienţei sale şi a implicării în diverse activităţi, fiind, în acelaşi timp, o puternică feministă care îşi vedea necesară participarea în reuşita dreptăţii şi a binelui.
În fine, un rezumat nu ar fi niciodată perfect. Cartea cere a fi trăită.

• De-a lungul vieţii am căutat de cîteva ori emoţia pe care mi-o produce pădurea, e mai intensă decît orice orgasm, oricît de perfect, şi decît orice aplauze, oricît de prelungite.

• Există multe feluri de a face dragoste.

• E vie, pentru că n-am uitat-o nicio clipă. Vine să mă vadă.

• De ziua mea, colegii de redacţie mi-au făcut cadou două suluri de hîrtie igienică şi o cutie de lapte condensat, articolele cele mai preţioase ale momentului.

• Las-o să vorbească, nebunii nu mint.

• Durerea e inevitabilă pe lumea asta, dar se spune că devine insuportabilă dacă nu-i opui rezistenţă şi nu-i adaugi frică şi nelinişte.

• N-aveam radio ca să aud ştirile, dar chiar dacă aş fi avut, orice informaţie era deja cenzurată.

• Cuvîntul democraţie se putea folosi numai însoţit de un adjectiv: democraţie condiţionată, autoritară, chiar şi totalitară.

• În ochii militarilor feminismul era la fel de subversiv precum marxismul. Soldaţii tăiau cu foarfeca pantalonii femeilor pe stradă, pentru că, după ei, doar bărbaţii puteau purta pantaloni, pletele bărbaţilor au fost considerate indiciu de homosexualitate, bărbile au fost rase, căci se temeau că sub ele s-ar ascunde comunişti.

• Am aflat de un bebeluş introdus în ambasadă în care se aflau deja părinţii lui dopat cu somnifere şi ascuns pe fundul unui coş cu zarzavat, ca să treacă de portar.

• Ca să devină cămine, casele au nevoie de naşteri şi de morţi.

• Nu există libertate fără independenţă economică.

• Se zice că o carte nu se încheie niciodată, că pur şi simplu autorul se dă bătut.

• Există o legătură directă între cancer şi tristeţe.

• Dacă scriu ceva, ma tem să nu se întîmple, dacă iubesc prea mult pe cineva, mă tem să nu-l pierd; şi totuşi, nu renunţ să scriu şi să iubesc, nu pot...

• Întoarcerea în patrie era metafora perfectă a vieţii mele.

vineri, 23 martie 2012

Mi-e foame

„Numai că foamea mea nu era în gură sau în stomac. Întotdeauna mi-a fost foame în cap. Imaginează-ţi că degetului tău i-ar fi foame. Cu ce l-ai putea hrăni? Neliniştea, adevărata nelinişte este să-ţi fie foame cu ceva care nu are gură, cu ceva care nu este pentru mîncat.”
Nichita Stănescu

joi, 1 martie 2012

Contestaţie

Sunt pornită împotriva ideii de jertfă a creatorului.
Din perspectiva lui ea nu poate fi identică cu intepretarea pe care o fac cei din afară. Jertfa creatorului este o împlinire personală, o plăcere satisfăcută, deci ar fi greşit să credem că actul creator implică multă muncă şi chin, pentru că ceea ce pentru unii poate părea zbucium şi forţare intelectuală, pentru creator nu este altceva decît bucuria prin care supravieţuieşte.