"Idiotul" de F.M.Dostoievski

Am terminat volumul doi al "Idiotul"-ui de Dostoievski. Când am găsit-o în bibliotecă m-a intrigat titlul. Altfel, nici n-aş fi îndrăznit s-o iau. Poate că nu e tocmai bine, dar urăsc ruşii şi tot ce ţine de ei, chiar dacă în ciclul gimnazial îmi plăceau mult poeziile lui Esenin şi Puşkin pe care trebuia să le învăţ la rusă. Prin asta îmi şi cîştigam zecii. La probele de evaluare mai mult de opt nu luam.

Epileptic şi ciudat în modul său de percepere a vieţii, "idiotul" nu era tocmai un idiot, deşi finalul cărţii îl va readuce în stadiul iniţial al vieţii sale, confirmîndu-i "titlul". Cu toate acestea, Dostoievski a prezentat un personaj remarcabil. Din tot cărţile pe care le-am citit până acum, după Victor Petrini din "Cel mai iubit dintre pămînteni" de Marin Preda, el este al doilea personaj care îmi place la nebunie.

Când am deschis wikipedia să citesc despre Dostoievski, am rămas absolut siderată.

În plan biografic, momentul crucial al vieţii lui Dostoievski l-a reprezentat anul 1849, când a fost arestat şi condamnat la moarte pentru participarea la întrunirile unui cerc de tineri fourierişti (condus de Mihail Petraşevski), în cadrul cărora se purtau discuţii subversive. Împreună cu ceilalti deţinuţi, a fost transportat în piaţa unde aveau loc execuţiile şi trecut prin toată procedura de anunţare a condamnării la moarte prin împuşcare.

În prima parte a cărţii acesta descrie scena unui condamnat la moarte şi tot ce se întâmplă înăuntrul conştiinţei sale. Deşi, în cele din urmă pedeapsa i-a fost anulată, siguranţa cu care afirmă toate ideile acestuia, dovedeşte clar faptul că nu sunt nişte intuiri, ci este exact ceea ce a trăit el, la fel ca şi crizele de epilepsie pe care le are acelaşi prinţ Mîşkin.

N-o să intru în detalii. Cartea e genială.

-Ştiţi, nu pot să înţeleg cum poate cineva trece pe lângă un copac şi să nu fie fericit că îl vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că îl iubeşte?

Esenţialul este viaţa, numai viaţa, calea veşnică, necurmată spre descoperirea vieţii, actul descoperirii ca atare, şi nicidecum descoperirea în sine.

Cel căruia i s-a dat să sufere mai mult înseamnă că e vrednic de această suferinţă.

noi nu ştiam că se moare

când ai murit nu ştiam ce ţi se întâmplă

eram primii oameni
şi nu ştiam că se moare
te-am lăsat să dormi câteva ore,
dar nu te-ai trezit nici în dimineaţa următoare

trei nopţi la rând am stat în braţele tale,
dar n-ai vrut să mă strângi
erai rece, te-am învelit, dar tot rece erai
faţa ta, mâinile, picioarele tale şi pieptul
se făceau albe

într-o zi ne-a plouat
te-am cărat la dos
şi-am adus flori să te faci bine,
dar nu te-ai făcut

erai ud

am înjurat tot ce urca la tine pe frunte
- de la primii stropi pînă la ultima furnică -
deodată n-am mai putut să te văd
şi-am plecat

noi nu ştiam că se moare

Selecţii din Cuvînt înainte la o viaţă de scriitor de Alain Robbe-Grillet

• Cu siguranţă, există mulţi amatori de literatură care o citesc ca pe o distracţie, ei vor să fie complet înţeleasă şi imediat asimilată. Ei nu-şi dau seama că a citi este o muncă, că o carte de literatură are întodeauna ceva puţin neplăcut, vă trimite spre joc, nu vă primeşte cu braţele deschise.

• Nu există adevăr în cazul literaturii.

• Gide redă în jurnalul său acest dialog în care mama începe: „A fost odată ca niciodată un rege şi o regină...” şi fetiţa o întrerupe imediat: „Cine spune asta, mamă?”. Gide este profund uimit de această întrebare: „Cine spune asta, mamă?”. Cu siguranţă, aceasta este întrebarea care ar trebui pusă de fiecare dată cînd citim prima frază dintr-o carte.

• Conştiinţa nu e interioară. Acest concept bulversează totul , deoarece la Kant este în interiorul ei înseşi. Sartre spune: dacă am conştiinţă, după Husserl, „am conştiinţă de”, adică nu pot avea o altă conştiinţă decît aceea a ceva. Deci, conştiinţa mea se găseşte, într-un anume sens, în afara mea.

• Nu există interior, dar e mişcarea proiecţiei în afara sinelui, asupra obiectelor din jur, care determină totodată apariţia lumii şi existenţa conştiinţei.

• Scriitorul nu mai reprezintă, ci creează. El construieşte o lume şi o face în continuă mişcare: căci lumea nu va fi construită la finalul cărţii, ar fi prea simplu, dar va fi întodeauna de reconstruit, de refăcut.

• Dovada că ele există rezidă chiar în faptul că nu le găsim.

• Acolo unde eşti cel mai liber e în puşcărie. Sartre

• Două pericole nu încetează să ameninţe lumea: ordinea şi dezordinea. Paul Valery

• Meseria de editor constă în publica cărţi pe care publicul nu le vrea. Fischer Verlag

• E nevoie să existe o lume şi există o lume, şi pentru că există o lume există artă, pentru că sunt conflicte între lume şi mine, arta există.

• Nevoia de a crea există deoarece percep mult şi înţeleg puţin. Spinoza

• Scriitura este o activitate erotică, iar erosul va fi deci domeniul său favorit.

• Scriitura este o intervenţie personală şi voluntară împotriva limbii, împotriva limbii, împotriva stilului, şi acolo, în această ruptură, va începe să existe literatura. Roland Barthes