# 10 minute

ca o Veronikă
îmi adun cerul
într-un sac

la uşă
un nerv suspendat
de lampă
abia aşteaptă să intre
Dumnezeu

observ cum lumea
pleacă
prin culise
şi mi se urcă la cap
un dor de moarte

sparg poemele
ca pe nişte farfurii
potrivesc ştreangul şi
mă afund
nebună
în casa cu mătănii

- Fa Domnică, ştii ceva? Hai ş-om ibovnici.
- Ei!
- Nu, că eu vorbesc serios...

(Frunze de dor de Ion Druţă)

# alba iulia e o poveste tristă

alba iulia e o fereastră
deschisă într-o odaie cu
şase paturi
şi mai puţine noptiere

cînd îmi desprind pleoapele dimineaţa la şase
îl văd pe Dumnezeu spălîndu-şi faţa
deasupra cerului (nostru?)
mă apropii de geam să-l privesc
în adierea care-mi intră sub
pijama ca un bărbat
şi în depăratarea oraşului
pe care nu l-am răscolit îndeajuns
munţii îmi destăinuie iubiri
mai vii decît ale oamenilor

se întîmplă atunci
că nu mă mai interesează
mîna lui în mîna mea sau
sărutarea lui caldă pe fruntea mea tristă
ar putea la fel de bine să moară

cînd au zbierat în mine animale,
nu m-a auzit decît Dumnezeu,
unica şi prima iubire pe care am găsit-o abia în
alba iulia

# cum să scrii, dacă eşti eu

Jupoaie cerul şi fă-l piele

de lup
ca să urle.

Ridică-l în sfere,
ridică-l în cuburi, piramide
şi tot ce îţi mai dă prin cap,
apoi aprinde lumînarea
din buzunarul stîng.

Trage-ţi o plapumă peste cap şi caută în ele
un templu.

Aşează-te de parcă ai face yoga cînd
toţi şoferii te înjură, circulînd pe lîngă tine
şi degetul mic al foii tale.

Închide ochii.

Lasă să-ţi curgă inima în cuvinte
ca o porţie de ciocolată
caldă.

# o altă diană patetică

cînd (di)ana
merge cu picioarele goale
ca o nălucă disperată
din care se revarsă cerul,
el îşi dă pleoapele peste cap şi
îi deschide palmele.
sunt prea frumoase
să-şi dea seama că
nu mai are o linie a vieţii.

ea îşi muşcă nervul.
un poem în care
nicu e liliacul prăbuşit peste
părul ei
ca o viaţă pe-un cadavru
îmbălsămat de poeţi.

# nerv şi ceaţă

viaţa e o mătrăgună
au crescut în mine

şinele de tren

sunt de parcă
aş vrea să mă arunc în
Marea Moartă
şi marea asta
e mai vie
decît lumea

"O moarte care nu dovedeşte nimic" de Anton Holban

Probabil că dacă aş fi fost băiat, nu aş fi fost atît de indignată de atitudinea şi mentalitatea personajului masculin.

Dacă aş caracteriza cartea într-un cuvînt, unicul propriu senzaţiilor pe parcursul citirii ar fi într-adevăr - revoltatoare.

• Întotdeauna înainte de a te despărţi de cineva drag nu te pricepi să-i vorbeşti, tocmai pentru că ai prea multe de spus.
• Oamenii sunt făcuţi din pămînt netrecut prin sită, au fost lucraţi în grabă.
• Nu mă interesează prin ce semăn cu alţii, ci prin ceea ce difer.
• Şi literatura e de vină că nu ne împăcăm cu iubitele noastre.
• Bănuim în orice femeie o nouă excepţie.
• E în stare să adoarmă cu ochii deschişi, numai să mă vadă.

două fragmente mici:

• În restaurant, la masa mea, un orb. A trecut câtăva vreme până să-l descopăr. Ţinea capul plecat şi fruntea încreţită, ca un om cu gândurile aiurea. Găsise poziţia aceea pentru că era o expresie a tragediei lui sufleteşti sau că-şi ascundea defectul de curioşi milostivi, sau că aşa îi era obiceiul de totdeauna. Perfect îmbrăcat în gri, fără de nici o neglijenţă, perfect bărbierit. Avea mâinile minunate,subţiri, transparente, îngrijite. În mâini îşi strânsese toată sensibilitatea. Le plimba cu repeziciune şi cu fineţe pe obiectele de pe masă şi era uimitor cu ce îndemânare mânca fără să se murdărească şi fără să se înşele. În acelaşi timp parcă preocupat de chestiuni importante, în afara micilor nevoi zilnice. Precizia cu care mânca, singur, îţi putea arăta că nu era aşa de distrat cum lăsa să pară. Ca şi cum ar fi fost o întâmplare, mâinile lui tremurau pe farfurie, pe pâine, pe furculiţă, făceau cu repeziciune înconjurul mâncării din faţă. l-am invidiat această precizie, eu, care văd, care pot aşa de uşor uza de toate mijloacele de investigaţie, şi care nu ştiu nimic!

• În balconaşul de la clădirea de alături, la etajul al cincilea, şi-a uitat un copil o mică jucărie: un beţişor, şi, legată la un capăt, o păsărică de vată galbenă. Beţişorul e înţepenit într-un ochi al balustradei, aţa verde, scurtă, atârnă în aer, iar păsărica se învârteşte încetişor la adiere. Pasăre maltratată. Ciocul rupt pe jumătate, aripile, una mai lungă ca cealaltă, asezate nesimetric. Una din aripi, cea mai lungă, se loveşte uneori de beţişor; atunci păsărica se opreşte pentru o clipă, apoi, după o mică sforţare, reîncepe să se învârtă. Dedesubt, spaţiul gol, imens pentru mititica jucărie. Şi brusc, o milă cumplită mă cuprinde pentru vata galbenă de la capătul beţişorului. O milă cum n-am simţit iarna trecută când o pasăre flămândă şi înfrigurată mi-a bătut în geam şi când mi-a fost lene să deschid fereastra...

# not being dead

dimineaţă un copil
îşi înfunda papucii în
bălţile de pe trotuar

m-am gîndit să-mi îndes
capul într-un tort cu multă miere,
să mă aşez pe marginea drumului
şi să cînt

# în a ucide e mai mult

mi s-au umplut bocancii
din ei se revarsă imagini cu tine
şi vin lupii din lună să-şi potolească setea

azi, noaptea eşti tu
mă strîng în pieptul caracterelor boldice
din inima ta
să le pictez cu stropi de moarte
şi de soare concav

eu nu ucid
pur şi simplu, e modul meu de a iubi

şoptesc şireturilor să lege timpul
între două stele apropiate
ca sufletul de piept,
ca zeii de oglinzi

vino-mi în artere.
s-au tocit cactuşii,
fă-mă să mor,
hai, să mor lîngă tine,
cu tine şi pentru totdeauna

[versurile italice sunt ale lui RAI,celelalte îmi aparţin mie]
RAI şi Diana

# o diană patetică

alb
îmi taie plămînii
ca un măcelar
amărît de viaţă

picioarele goale
îi strîng pieptul într-o îmbrăţişare
pe cearceaful
unde îmi beau porţia de fluturi
de parcă aş fi un geam deschis
în craterul unui vulcan

mă lepăd de mine

hienă sunt
la marginea unei lumi pline
de guri
şi pînă-n
poarta unei biserici

diana, îmi zic
cînd îi văd ochii,
numele lui
e numele pietrelor şi-al ierbii,
numele lui
e-al cerurilor
şi-al pămînturilor care mai există
dincolo de lume

numele lui
e numele părţilor din
corpul şi scheletul tău,
deci,
diana,
pot să-ţi zic: nicu?

# m-am gîndit să mă fac criminală

toţi copiii au visuri ciudate
vrei să fii circar, pentru că ţi-a plăcut clownul,
şofer de maşină sau
chelner la un mic restaurant de la marginea oraşului

m-am gîndit să-ţi fur patul,
scaunul din colţul drept al mesei de bucătărie,
telecomanda, două pahare din care am băut şampanie,
un cearceaf, o pernă, un fotoliu, scaunul cu rotile,
oglinda de lîngă uşa de la intrare,
perila balconului
şi numele tău de familie

te rog ,
vreau să fiu criminală,
să-ţi ucid din toate cîte puţin

mi-ai spus că fericirea ta e în mîinile mele
şi atîta timp cît voi purta cătuşe fericirea ta
va fi o criminală
frumos. nu ?

te rog să-mi aduci supă la pachet
şi nu uita de cartofi fri cu mult piper
cred că la 21 nu te vor primi, aşa că vino la 9
voi avea destul timp să-ţi citesc poemele scrise
în absenţa ta,
nişte poeme pe care nu o să le înţelegi niciodată

îţi voi explica totul de-a fir a păr ca să te pot
reţine cît mai mult,
apoi voi reveni în celulă
între patru pereţi strîmţi cu alte criminale şi
ca să-mi amintesc de-o euforie a noastră,
îmi voi aţîţa colegele cu injurii pe care le-am auzit în stradă

te voi simţi iar lîngă mine
într-o explozie de pumni
şi-a doua zi
o să-mi pot imagina că vine supereroul meu,
adică
un fel de
superiubire.

frumos, nu ?

"Şobolanii în Italia" de GRID MODORCEA

6 lucruri de bază pe care le iai din lectura cărţii:

1. Capitalismul Italiei şi secretele lui.
2. Credinţa în Dumnezeu e valoarea supremă pe care o posedă omul.
3. Mai bine un şobolan viu decît un om, da' mort!
4. Toţi suntem prostituaţi.
5. Un om străin s-ar putea să-ţi fie mult mai aproape decît zece din ai tăi.
6. Frate, frate da' brînza e cu bani.

Selecţii din carte:

• Ar fi vrut să nu audă vorbă românească decît în România, poate chiar de la ai lui, de la nevastă şi copii, dar se vede treaba că nu-i cum vrei, ci cum este.
• O nenorocire nu vine niciodată singură. Ea se asociază cu alte nenorociri şi duc la un sfîrşit neprevăzut.
• Cineva spunea că democraţia începe în România în clipa în cînd guvernul sau parlamentarii noştri vor încerca să meargă incognito cu personalul 4001.
• Strigi înainte de-a cădea în groapă, asta-i înţelept, nu strigi cînd ai căzut în ea, cum facem noi, în ţară. (în privinţa grevelor)
• Adevărul nu trebuie să-l spui, trebuie să-l ai. Noi ne chinuim să-l spunem fiindcă nu-l avem. Dar italienii îl au. Ce să mai spui cînd adevărul îţi sare în ochi la feicare pas?!
• Poate pentru că erau eleganţi, erau frumoşi.
• Foştii comunişti vor îngropa comunismul din România! Ei ştiu cel mai bine cum s-o facă, fiindcă ei l-au creat! Ei sunt ca acel tată beat care îşi bate copilul şi strigă: „Eu te-am făcut, eu te omor!”.
• Un artist nu poate să se supună majorităţii. Arta, prin definiţie, se naşte din negarea locurilor comune, aceea ce este admis de majoritate.
• Ceea ce trăia el acum era o ironie a sorţii. Să fii transfug, să fii concediat, să nu ai nici o certitudine a zilei de mîine, nici o siguranţă a nopţii, a orei următoare şi totuşi să te simţi lîngă această mare vdetă, în mijlocul acestor oameni bogaţi ca un egal de-al lor, ca şi cum totul e O.K. şi nu ţi-a mai rămas decît să ciocneşti o cupă de şampanie, să te bucuri de viaţă, de petrecerile rafinate ale înaltei societăţi!
• Cronologia interioară nu e tot una cu cea exterioară, fizică, obiectivă. De aici chinul. Nu oricine poate să stăpînească timpul. E nevoie de multă experienţă sau să fii un geniu.
• „Dacă vrei să rezist o săptămînă, să nu mănînc nimic, arată-mi un cadavru”.Ciudat, dar de cînd „ancorase” în Italia, nu văzuse nici un hoit, nici de om, nici de cîine, pisică sau pasăre, nici de şobolan! Aşa că nu putuse face nici o „economie”, trebuia să mănînce zilnic, chiar dacă, uneori, o dată pe zi.
• Aici nu se spune „rece ca piatra” sau „tare ca piatra”, ci „cald ca piatra”, „mlădios ca piatra”. De ce crezi că nevoiaşii dorm direct pe piatră?! Orice scalpellino era un mic scultore.
• Nu venise aici, în Italia, numai pentru a cîştiga bani, ci şi pentru, vorba lui, a nu muri prost.
• Aici eternitatea se dă pe gratis. Însă depinde şi de tine, să ai puţină bunăvoinţă, să-ţi deschizi puţin sufletul, să vrei să primeşti.
• În Firenze totul se lega, un sunet, un miros, o privelişte erau în prelungirea altora; nu ieşeai dintr-o stare şi intrai în alta şi mai tulburătoare. În fond, totul părea aici fără ieşire.
• Dumnezeu e acolo unde te rogi.
• O minune atrage după ea o altă minune. Acolo unde se creează o minune, se creează mai multe. Una o trage pe cealaltă. E ca o întrecere divină, înţelegi?!
• Dumnezeu există sau nu, minunile însă există, sunt, trăiesc, poartă veşnicia în ele. Dumnezeu poate nici să nu existe, pentru că El există prin aceste minuni, a fost inventat prin ele. Şi e suficient. Ce dovadă mai mare vrei pentru a demonstra că Dumnezeu există?!... Esenţial este ca individul să nu se substituie lui Dumnezeu.
• Creaţia diferenţiază, nuanţează, diversifică, individualizează, personalizează, pe cînd dictatura uniformizează, nivelează, precum buldozerul care a intrat în satele noastre.
• Aici poţi cumpăra o maşină pe împrumut, fără nici o dobîndă. Motivul e simplu: trebuie ca banul să circule. Şi secretul e ăsta: pînă achiţi ratele, maşina s-a învechit şi omul cumpără alta.
• În dragostea pentru pisici, italienii îşi revarsă mila lui Dumnezeu.
• Guarda e poi morire!
• Bisericile au faţadele din cărămidă neprelucrată, de culoarea pămîntului, aşezată neregulat pentru a nu atrage atenţia, pentru a părea banale, pentru a nu lăsa în nici un fel să se deducă ce-ar fi înăuntru, ce comori se ascund acolo.
• Nu banii te fac pe tine, tu îi faci pe bani!
• Aveau şi nelipsita Biblie cu ei. Poate că acasă nu credeau aici. Dar aici Dumnezeu le era de mare ajutor. Aici, în afară, se leagă altfel credinţa decît acasă.
• Eu îs zugrav. Şi eu îmi vînd munca. Şi eu fac tot un fel de prostituţie. Îmi vînd palmele ăstea tot din interes pentru bani. Nici eu nu simt nimic, cînd lucrez pentru unu' sau pentru altu'. Dar parcă nu-i acelaşi lucru. Mie munca pe care-o fac îmi place.
• Poate că tot ce facem, tot ce face omul, e un fel de prostituţie! Toţi ne vindem munca. Toţi ne vindem cîte un organ. Prostituata sexul, fotbalistul ţurloaiele, eu mîinile, scriitorul talentul său, savantul minte, preotul sufletul...
• Mai bine un şobolan viu decît un om, da mort!
• Dar poate că Niki nu e mort. Altfel de ce le-ar mai vorbi preotul închisorii despre „Învierea lui Lazăr” şi le-ar cita mreu cuvintele lui Iisus: „Cin crede în Mine, chiar dacă mort ar fi, va învia, iar cine viază şi crede în Mine, nu va muri în veac”?!

# interneurastenic

Particip la Concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)

de sîmbăta morţilor
viaţa umblă cu ochii legaţi
de parcă ar juca baba-oarba

azi preotul îmi aşază patrafirul pe cap
şi moartea ca o mamă
stă grijulie lîngă mine

biserica mă cheamă pe crucea mîntuirii,
dar spovedania mea e o mută prezenţă
încărcată
de pietre

simt
m-am născut într-o moarte
ghemuită ca-n pîntecul
mamei

# despre bunici, cu bunici, pe la bunici

(sau era prea tîrziu să mai găsesc autobusul)

1

drumurile din sat
sunt simple,
poate chiar mai vii decît
unii oameni
aşa cum sunt morţi mai vii decît cei
care le vin de
paştele blajinilor

2

la intrarea în selişte
a fost o pădure în care ne opream
de fiecare dată
poate că o făceam instinctiv
tot ce ţine de sat pare a fi cărunt,
de pe la Adam

poate că asta era
ne opream s-adunăm flori,
poate că florile astea erau tinereţe şi noi
le aduceam
răsărit de soare la geamul
cancerului

3

ca o tangentă la cercul vieţii mele
o pantă abruptă mă aştepta de fiecare dată
la intrarea în seliştea cu bunici

şi, uneori,
cînd iarna maşina nu mai urnea din loc
tata încerca s-o pornească
pe-o margine de cuţit,
iar eu,
aşteptam să ajung
tot cu furnicile de sub pori

4

pădurea cu flori
e o benzinărie

5

plec capul de ruşine

aşa cum le stă moartea pe limbă
mă apucă deodată
şi pe mine

6

bunelul meu are o puşcă sub pat,
un scrînciob şi un nuc la poartă,
şopîrle pe cărăruşa care duce în grădina mare
cît grădina raiului,
două lozniţe cu prune uscate,
cireşi, căpşune şi lăcrimioare
curse în alb de pe chip

dacă eram mică, aş fi spus:
bunelul meu are morcovi,
bunelul meu are o portiţă prin care ies în cîmp
ori de cîte ori vreau

7

mă tot gîndeam

aproape
e o cişmeaua
în josul casei

departe
e un izvor
în susul casei

în fond,
ca şi drumurile vieţii

8

casa bunicilor
stă pe o diagonală care pare să cadă
din cer

bunicul meu
e mai mult decît un om

ne învăţa rugăciuni
zicea să ne facem cruciuliţă înainte de culcare,
iar de Paşti
ne spăla cu ouă şi bănuţi pe faţă

9

ouă ca din zăpada cerului au adus femeile şi la
Hristos
nişte pui închişi sub coajă
curaţi
precum fiul lui Dumnezeu

10

ştii, îmi mai place să stau pe soba bunicii
nimeni nu mai are una ca a ei
să stai pur şi simplu fără ca să te mai gîndeşti la ceva
să-ţi fie cald şi atîta

doar cald

# totul depinde de tine

"Când eram mic - şi nu ştiu nici acum de ce - cuvântul NISTRU mă fascina.
Voi fi trăind, cândva, pe acolo ?" - Mircea Bârsilă

răspunsul meu, orecum poetic:

iubirea e ca o inimă pe care o ştii înlăuntrul tău,
dar n-o vezi decît dacă poate ai murit şi eşti un
duh rătăcit

sunt oameni care trăiesc în angola dar
nu ştiu ce o face pe ea să fie
Angola,
iar tu locuieşti la toate colţurile lumii,
deodată

poate eşti sălbatic ca un jaguar
biroul ţi-e junglă, dormitorul ţi-e junglă, totul e o junglă,
iar cravata o tai în frînghii pe care aluneci din copac în copac
de parcă ai fi Tarzan

poate eşti înnebunit de o cameră goală
în care eşti alături de ea şi nimeni mai mult
sahara e pustiul vostru,
iar voi sunteţi cămile şi-aveţi
infinitul în cocoaşe

totul depinde de tine