cu sinele înecat în doruri

porii mei s-au deschis ca o gură
îmi cuprind gîtul cu palmele
şi-aud cum pulsul inimii aleargă prin mine
ca un tren accelerat pe o linie de cale ferată
fără staţii şi fără capăt
infinitul acesta eşti tu

prin fereastra deschisă
mă uit hipnotizată la crengile
din bătaia vîntului şi acoperişul ud
al vecinilor

potopul din afară
e potopul dinăuntrul meu

Al doilea poem al lui Sasha

Anca citeşte Shakespeare în dormitorul Dianei.
Îi place să stea culcată pe spate –
coapsele şi-au potrivit verticalitatea pereţilor,
iar buricile degetelor numără pe îndelete
literele care-au fost scrise vara trecută pe tavanul odăii.
„Şai-zeci-şi-cin-ci. Şai-zeci-şi-şa-se... Opt-zeci-şi-no-uă”.

Anca are o siluetă delicată şi e graţioasă.
Mi-ar plăcea să o văd cum dansează balet.
Diana încuia uşa să n-o pot vedea,
dar melodia ei aproape mută răzbătea
şi asta mă facea să urlu. Deschideam frigiderul,
îmi umpleam gura şi începeam să plîng.

- Sasha, hai să murim!
- Anca, tu mă iubeşti?

Dragostea asta e ca un şarpe boa
şi-n mine peste tot se fac noduri.
Beau cafea pe acoperişul casei. Fumez.
Anca mă iubeşte prea mult ca să o pot iubi şi eu,
cafeaua, însă, mă face să vomit
şi uit că mi-e dor.

Primul poem al lui Sasha

Am douăzeci şi trei de ani. Sunt rus
şi-mi place să mă cheme Sasha.
Din după-amiaza de ieri pînă acum
au trecut cinzecişioptdeorepatruminute.
Sunt două nopţi de cînd stau ca o marionetă în pat
şi-mi privesc agitat luna. Cu femeia asta n-am voie să
fac dragoste dacă lumina-i umple pîntecul.
Aş risca prea uşor să fiu tată.

Noaptea îmi intră în dormitor ca o pisică albă
şi mă gîndesc cum să o înghit măcar azi. Mi-e somn.
Au trecut cinzecişioptdeorepatruminute
de cînd nu pot să fac altceva decît să mi-o închipui pe Diana.
Am citit ultimul ei poem. Ştiu că nu m-a iubit, dar pot să o învăţ.
Nu pe Diana care-o ştiaţi, nu, am alta. Mi-am făcut una din lut.
Cred că iubirea mea îi creşte plămîni.
Poate în curînd începe să vorbească.
O să-i zic Anca. Aşa-mi place mai mult.
Stă acum la balcon cu ochii hipnotizaţi
în pagina „poemului perfect”.
O vede sau nu, Anca
e o diană care mă iubeşte.

Reggel 6 óra (tradus în maghiară de Attila F. Balázs)

Textul de mai jos e un alt poem de-al meu tradus în maghiară de poetul Attila F. Balázs. Versiunea originală în română o puteţi citi AICI.

Reggel 6 óra
(Şase dimineaţa)

Jobb szemem mereven
a másikat nézi
halálfélelemmel.

A világ macskái lábamhoz dörgölődznek
miközben három száj szól hozzám
idegen nyelven. Csak én hallgatok.

Anyám talán sosem volt terhes
velem.
Bal lábával megbotlott
és én kiestem méhéből.

A tengerben született vers (tradus în maghiară de Attila F. Balázs)

Un poem scris recent de mine a fost tradus în maghiară de poetul Attila F. Balázs. Versiunea originală în română o puteţi citi AICI.
Mulţumesc mult! Încurajările celor Mari ajută celor mici.

A tengerben született vers
(Poem desfăcut în mare)

Reggel meztelen gyerekek
homok várakat építettek.
Testem mint mágnes vonzotta a medúzákat
bőröm alá próbáltak férkőzni.
Kedvesem, a föld minden fájdalma
nehezebb, mint maga a föld.

Este gyufaszálakat szurkáltam a homokba
megformáltam arcodat hogy fényre lobbanjon.
Meztelenebbül mint egy gyermekek
mentem a tengerbe
addig mentem, amíg fázni kezdtem.
Ott, a tenger közepén úgy álltam,
mint egy győzedelmes katona
aki egyedül maradt a csatatéren az elesettekkel.

Szerelmem, te vagy a legbonyolultabb vers amit
valaha is olvastam, és azt sem tudom hogy
elolvastalak-e végül…

Voi fi atunci poemul perfect

E ultimul poem pe care îl scriu.
După-amiază Sasha a promis că vine la mine.
Poate o fi crezut că e un rendez-vous.
Sunt sigură că o să vină. Ieri în pauza de masă
a venit de pe şantier pînă aici
doar ca să mă poată vedea din nou.

Sunt plină de mine şi plîng de parcă
toţi morţii ar fi ai mei.
Sasha e rus şi stă aici de trei luni.
Accentul meu imperfect
îmi întăreşte sexualitatea. Aşa-mi zice el.

După-amiază îl voi chema pe acoperiş
să fim mai aproape de cer.
Îl voi seduce şi-o să-i zic că ne jucăm
de-a iubirea ca nişte poeţi primitivi
care nu scriau, ci erau propria lor poezie.

Cu degetele înăsprite la construcţii
Sasha îmi va îmbălsăma corpul viu şi-apoi
cu lut proaspăt mă va aşeza cuminte
într-o pagină.

Noi suntem iubiţii niciodată oameni

Afară, teatrul şi-a pus decorul.
Viaţa din mine îşi mănîncă pumnii
ca un prunc căruia abia îi cresc dinţii.

-Mă lepăd de tine, lume.
Noi suntem iubiţii niciodată oameni.

Azi e 21. Pieptul tău e pînza pe care
o să-mi pictez prima capodoperă.
Pensula şofează deasupra pielii tale
de parcă toată viaţa mîinile mele ţi-au citit porii
şi-acum doar refac un puzzle.

Dacă azi iubirea din mine
ar fi geamănă chipului meu,
din toate femeile de pe pămînt,
iubitule,
eu aş fi cea mai frumoasă.

Pentru că am urît cerul

O muzică hipnotizantă se aşeza pe marginea
urechilor ca nişte
cercei care pot să-şi caşte gura
să cînte.

Stam cu ochii îndreptaţi
spre rupturile cerului din care lumina curgea parcă
să-mi izbească creştetul.

Afară ploaia a stat.
Prin fereastra deschisă am ieşit la balcon
să n-audă ai mei cum scîrţîie uşa.
Am nevoie de-o linişte absolută
să pot intra în absolut.

Mîinile mele se prea încolăcesc de pernă,
iar obrazul mi se lipeşte ca un magnet cerşind
un somn mai lung decît altădată.

Am obosit să port în mine fata cea tristă şi mută.
Mîine dimineaţă aş vrea s-o văd dormind pe covor
şi să pot rîde atunci ca-ntr-o beţie
cît de frumoasă e viaţa.

Pe patul de la balcon mă arunc cu faţa spre cer
şi-l privesc ca pe unicul mare duşman al meu.
N-am fost niciodată geloasă în iubire pe cît de invidioasă
sunt acum, cînd nu mai am chef să vorbesc nici măcar
cu Dumnezeu. Vreau să plec undeva.

Mi-ar plăcea să fiu cer
şi-l urăsc pentru că niciodată n-o să pot fi.
Nici măcar pasăre să pot pleca dincolo de tristeţi.

Încerc să rup cu mîinile din el.
Picioarele mele izbesc cu putere în peretele balconului,
dar peretele balconului
nu-i cerul.


E al şaptelea an de cînd
mama m-a găsit la balcon cu picioarele pline de sînge.
Al şaptelea de cînd mi se spune
invalida,
pentru că am urît cerul.

Născută din propriu-mi uter

Pe Diana să n-o mai cauţi niciodată
pe strada cu trandafiri şi nici măcar peste drum
la morgă.

Cînd aveam cinci ani mi-am luat-o pe Anca
să-mi ţină de urît
şi-am zis că mă duc să mor.
Am încercat şi ieri dar n-a mai fost nimeni
să mă oprească.

Aşa am murit ieri în acest poem
cu buzele murdare de vomă.