| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

miercuri, 29 decembrie 2010

# lui Adonis

fior alb mi se dezleagă în piele
ca un şiret de care atîrnăm la picioarele
raiului

iubirea noastră -
ramură de acacia
îmi umple de lumină pomul de crăciun
ca un decolteu al bluzei
ochi flămînzi

marți, 28 decembrie 2010

# pe-aceeaşi sută de metri

locuiesc la marginea unei lumi cît un
sîmbure de lămîie

casa noastră avea numărul unsprezece de cînd
am început eu să-nţeleg în cifre
acum e şi douăzecişitrei, şi unsprezece

dac-aş avea două vieţi ca şi două case
poate aş muri de două ori,
dar nu ştiu cum iese asta
trăiesc, mor, apoi moartă trăiesc şi iar mor?
adică mai moartă decît eram ?
sub unghiul nouăzeci de grade
cîmpul îşi deschide misterul din cele două intrări în casă
şi-o cărare duce spre nistru
(n-am îndrăznit să merg decît cu tata
şi asta cînd eram foarte mică)
cele mai scurte drumuri nu sunt tocmai cele mai bune

sub cerul nostru e o stradă a florilor,
chiar dacă noi suntem cea a trandafirilor şi-ntr-adevăr
cu trandafiri
ştiam mai înainte că nu departe
cineva creştea lalele pe-o bucată de pămînt
din cîmp şi-i spuneau tot „la trandafir”
în viaţă e mai mult decît astfel
e ciudat cum atîtea străzi sau atîtea flori
se pomenesc deodată aşezate lîngă două maternităţi,
dintre care una veche, o morgă
şi două spitale, dintre care unul vechi
poate că s-ar fi gîndit
în cazul unei morţi, al unei naşteri sau pur şi simplu o vizită,
că oamenii ar veni la noi ca-n ţara minunilor
să-şi umple braţele cu flori
s-aducă şi-n aroma aia încărcată de bolnavi
o adiere mai bună

spitalul cel vechi e noaptea lîngă care am ţipat speriată
de-o pisică
nu ştiu cum se face, dar mi-e frică de oameni

maternitatea cea veche e locul unde m-am născut eu
se pare că nu mi-a dat voie să plec prea departe
şi-am rămas pe-aceeaşi sută de metri cu ea, cu spitalul,
cu morga

# cînd faci dragoste şi iubeşti


cînd ninge
să faci dragoste
e o maşină pe asfalt

zăpada se umple de noi
aşa cum printre bolovani de pămînt
se iubesc furnici
şi morţi care mai trăiesc
pentru că iubirea îi animă
ca o telecomandă

să faci dragoste
e ca şi emoţia unei crime
e atunci cînd se pare că ai fumat iarbă
eşti plin de injurii şi dulcegării
pe care n-ai avut curaj să le spui vreodată

cînd faci dragoste
şi iubeşti
totul vine aşa

în stradă
singurul nebun la care se uită toţi
eşti tu
pari normal nu rîzi suspect
şi nici macăr nu eşti gol
dar chiar şi orbul
se uită la tine

duminică, 26 decembrie 2010

# război

artileria de cîmp îmbracă eleganţa gravă a cailor
din trupurile noastre legate cu centuri galbene

diagonala soarelui moare de fiecare dată pe
strada trandafirilor
unde sub numărul 11 spaima de viaţă mă face
să rămîn în casă departe de lume ca un miez de nucă

soldaţii mulg frumuseţea cerului, iar în mansardă
întunericul îşi deschide porţile

căutam uneori lucruri vechi sau păpuşi de-ale mamei
intrînd acolo de parc-ar fi fost un vis cu ciucuri roşii
acum locul e un catîr slab şi blonav,
iar fanfara de pe marginea drumului tremură gotic
a război

încap într-un cub la colţul geamului
şi tac s-aud cînd vine mama, dacă vine

joi, 23 decembrie 2010

Diana, Diana, Diana

(...)
P.S. Ştii poezia asta :
,,Diana, Diana, Diana,
ce poezie mai frumoasă
ar putea să existe
de cât numele tău
când îl rostesc eu
de trei ori:

Diana, Diana, Diana ?! ''

(poetul Mircea Bârsilă)

Atunci cînd pare că lumea-ţi cade peste cap, apare totuşi ceva care te face să zîmbeşti. Mulţumesc!

miercuri, 22 decembrie 2010

# fobie

răscolesc tăcerile din jurul meu prea plin şi gol
întunericul pare să curgă din oameni de parcă
noaptea ar fi un carnaval venezian al morţii de sub noi

uneori lumea trage cu gloanţe în cerul meu viu
şi ca o baby-păpuşă care plînge de-o dai cu capul în jos
îmi cad lacrimile dintr-o Niagară

credeam că de-aş mai fi azi copil, viaţa în toată lumina ei ar fi albă,
dar sania scîrţîia pe asfalt şi-am auzit la nelu teama de-a ajunge la draci

copilul e un realist perfect, iar pentru mine realitatea e o fobie
aşa că am renunţat

am început să visez aiurea
somnul, în fond, e mai viu decît toate
visez găuri în mîna stîngă, crengi de copaci tîrîţi pe străzi
sau revederi în pustiuri care cer investigaţii anormale

niciodată nu mi-e mai frică de oameni decît noaptea,
dar, şi liberă-n lumina cerului,
mă simt un pui de pasăre-ntr-o colivie zăvorîtă

marți, 14 decembrie 2010

# ca nişte biserici uitate în pînza de păianjen

ne umplem de lume printr-un fir banal
ca nişte biserici
uitate în pînza de păianjen

printre spaţii dincolo de lume mama e femeia lui Dumnezeu

eram doar un copil cînd regulile ploii deschideau tăceri
într-un colţ mai bun al odăii mele idioate şi începeam să las baltă
jocurile de-a baba-oarba

îmi căutam Tatăl

primele ceruri urcau în mine ca o împotrivire iubirii mele
abia crescute

penetram schizofrenic neuronii soarelui,
dar oamenii îmi sfiau nuferii

la poale de munte
călugării plîng îngropaţi în zăpadă

perfecţiunea e un ram de gheaţă
şi păsările noastre nu se mai aşează aici

luni, 13 decembrie 2010

selecţii din "La rîul Piedra am şezut şi-am plîns" de Paulo Coelho

Am recitit pentru teză cartea lui Paulo Coelho "La rîul Piedra am şezut şi-am plîns" şi mi-am dat seama că prima dată n-am prea pătruns în ea. Deşi, finalul, decepţionează, recunosc că în cazul în care ar fi fost perfect, n-ar mai fi sensibilizat cititorul. Uneori scrie cam superficial şi afirmă lucruri simple, deja cunoscute, iar alteori te-ar şi face să plîngi prin frumuseţea adevărului. Sunt unele idei pe care nu le accept, dar în fond, m-au intrigat.

Cartea învaţă că
- voi iubi cu adevărat, doar fiind nebună
- trebuie să lupt
- să-mi asum riscurile
- şi, nu în ultimul rînd, să cred în puterea absolută a divinităţii şi valoarea purificatoare a ei

Am rămas cu dubii, însă, la una din temele esenţiale a cărţii care afirmă faţa feminină a lui Dumnezeu, întruchipată de Marea Mamă (Fecioara Maria/Zeiţa), simbol a cărei este apa, cea în care ne află în perioada postapariţiei noastre în lume, adică în pîntecul mamei.

• Adevărata iubire este un act de total abandon.
• Viaţa spirituală se reduce la dragoste. Nu iubeşti pentru că vrei să faci binele sau să ajuţi şi să aperi pe cineva. Dacă acţionăm aşa, îl vedem pe aproapele ca pe un simplu obiect, iar pe noi ne vedem ca pe nişte persoane generoase şi înţelepte.
• A iubi înseamnă a fi în comuniune cu celălalt şi a descoperi în el scînteia lui Dumnezeu.
• Toate poveştile de dragoste sînt la fel. (<în total dezacord cu autorul>)
• - Pentru dragoste! – zise el.
Era şi el un pic ameţit. M-am gîndit să profit de prilej.
— Pentru cei înţelepţi, capabili să înţeleagă că unele iubiri sînt nebunii ale copilăriei – am zis eu.
Cine e înţelept este înţelept doar pentru că iubeşte. Şi cine e nebun e nebun deoarece crede că poate înţelege iubirea – a răspuns el.
• Nebunii-au inventat iubirea.
• -Uită-te la pietrele de pe jos.Sînt rotunde, fără muchii. Par pietricele de prund, ca la mare. Şi
totuşi, n-a fost niciodată mare aici, pe cîmpiile Navarrei.
-Picioarele ţăranilor, picioarele pelerinilor, picioarele aventurierilor au netezit pietrele astea – spuse el –. S-au schimbat şi ele, şi călătorii.
• De ce este ea „Fecioara"? De ce nu ne este prezentată Maica Domnului ca o femeie normală, la fel cu toate celelalte?
— A fost o femeie normală. A avut şi alţi copii. Biblia ne povesteşte că Isus a mai avut doi fraţi. Virginitatea în conceperea lui Isus se datoreşte altui fapt: Maria face începutul unei noi ere a harului. Atunci a început o nouă etapă. Ea este mireasa cosmică, Terra – care i se deschide cerului şi se lasă fertilizată.
• Apa e simbolul Puterii femeii, puterea la care nici un bărbat – oricît ar fi el de iluminat sau de desăvîrşit – nu poate rîvni.
• Dumnezeu – dacă exista cu adevărat – era Tată şi Mamă. ()
• Într-adevăr, deşi II ţinea în braţe Maria, Isus O susţinea pe Ea. Braţul copilului, ridicat către cer, părea a O ridica şi pe Fecioară în înalturi.Înapoi, la locuinţa Mirelui Său.
• Faţa lui Cristos era în fiecare dintre săracii pe care i-am întîlnit în lumea largă, şi îmi era cu neputinţă să nu o mai văd.
• Era preferabil să mori decît să încetezi a mai iubi.
• Dacă ne iubeşte un om, ne iubesc toţi. ()
• -Toţi facem minuni – zise preotul –. Isus a spus: dacă am avea credinţă cît un bob de muştar, am spune muntelui acestuia: „Mută-te!" Şi el s-ar muta.
• Isus a spus: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii." Căci El ştie că moartea nu există. Viaţa exista şi înainte de naşterea noastră şi va continua să existe şi după ce nu vom mai fi pe lume.
• -Şi voi continua să şed lîngă tine cît timp vei sta pe malul rîului. Şi dacă te vei duce la culcare, eu am să dorm în faţa casei tale. Şi dacă vei pleca departe de aici, eu am să merg pe urmele tale.
Pînă cînd îmi vei spune: pleacă. Şi voi pleca, dar am să te iubesc tot restul vieţii mele.

luni, 6 decembrie 2010

# no(ap)te de iarnă

afară toporul cîntă sadic
mi-e teamă să ştiu că Dumnezeu într-o zi
şi-ar dezlipi mîinile de pe cortexurile noastre,
că ar înceta să ne mai iubească mai mult decît ne iubim noi
sau că nu ne-ar mai îmbîcsi veşnicia pe gură

de-o streaşină se-aud zdrobiţi trei corbi,
dar tragedia e în mine şi unicul titlu valabil la hollywood
ar suna în „the horror of my current life”

mă travestesc în sfinx
şi plîng pentru babilonul meu ca un neuron bipolar,
între viaţă şi moarte

............................
dimineaţa voi călca prin bălţi de gheaţă
să trosnească iarna

miercuri, 1 decembrie 2010

# iarna mea e un dor

fulgi se-aşează pe buze ca-ntîiul sărut -
ruşinos, flămînd,
durut pe alocuri

te-aş ucide în deriva jalnică a iernii
să vezi că nu sunt tocmai
o biblie
oraşul meu e o cîmpie albă
şi cînd îmi plesnesc tîmplele de-atîtea amintiri
lumini veghează dulceagul omor

poate moşul o fi Dumnezeu

încerc să-ngîn bucuria iernii,
dar aerul rece îmi despică obrajii
cînd în focul din vatră curge viu
amorul