| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

luni, 29 noiembrie 2010

# şi-am fost noi dumnezei acasă

linişti cu sînii proaspeţi
urlă din noi ca-n ziua apocalipsei

neantul tîrît sărută franţuzeşte
cînd braţe desfăcute,- n
cîrjă,
salivează voluptăţii fragede

trec cu scîrbă prin bălţile străzii,
dar tăcerea iese din matcă

îmi strîng picioarele la piept
...prea multe buruieni printre
vlăstare

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

selecţii (I) din "Problemele esteticii contemporane" de Jean-Marie Guyau

• Întreaga poezie a naturii se află în creierile oamenilor.
• Potrivit lui Ch.Renouvier, poezia trebuie să se exercite în libertate deplină şi „să renunţe la orice pretenţie directă asupra adevărului şi utilului”. Abia atunci poezia (şi arta în general) „vor ajunge la eliberarea totală”. Prima condiţie a oricărei opere de artă este indiferenţa faţă de adevăr şi util „pentru că nici utilul şi nici adevărul nu trebuie să constituie obiectivele ei specifice şi directe, ci numai emoţia şi frumuseţea.”
• Cînd auzim la ţară clopotul ce ne cheamă la cină, acest sunet nu reprezintă pentru noi decît un apel şi, auzindu-l, nu lui îi acordăm atenţie, ci mesei pe care o anunţă. Dimpotrivă, o muzică flămîndă de clopote ne va sili să o ascultăm penru ea însăşi.
• Orice artă este un joc şi nu orice joc înseamnă artă.
• Putem admira, desigur, o operă adaptată în mod savant tuturor trebuinţelor ca de exemplu o hală, o gară etc.; dar ea nu poate fi considerată frumoasă. Industria şi arta merg în sens contrar. Sistematizînd concepţia lui Herbert Spencer şi Grant Allen, ar trebui să spunem că trăsătura caracteristică a unui obiect frumos este de a nu avea un scop simulat şi imaginar.
• Dacă o statuie ne-ar face să ne îndrăgostim de ea, ca Pygmalion, scopul artei ar fi ratat.
• Farmecul utilului se află concomitent în caracterul său ingenios şi mereu plăcut. Un cărăuş, străbătînd un drum, va exclama cu entuziasm: „Ce drum frumos!”. prin acest epitet, el va desemna totodată arta savantă de construcţie a drumului şi uşurinţa pe care o întîmpină căruţa sa în alunecarea pe o şosea netedă, fără să zguduie şi fără să întîlnească hopuri.
• Să te simţi viu reprezintă temeiul oricărei arte ca şi al oricărei plăceri.
• Frumuseţea superioară este frumuseţea feminină. (Immanuel Kant)
• Formele şi culorile care au plăcut mai întîi animalelor au fost cele ale lucrurilor cu care se hrăneau. La oamenii simpli şi la cei aflaţi pe o treaptă inferioară de evoluţie, ochiul şi urechea în loc să decidă ce este frumos şi urît , nu fac decît să înregistreze evaluarea celorlalte simţuri. „ce este planta aceasta frumoasă?” am întrebat o fetiţa din Pirinei. „Nu este nimic, nu se mănîncă.”.
• Un cosaş îndemînatic poate fi în felul său la fel de elegant ca un dansator. Pictorul îl va reprezenta chiar cu mai multă plăcere pe primul decît pe celălalt. Un pădurar care atacă un stejar şi roteşte securea încordîndu-şi muşchii aproape că poate deştepta sentimentul sublimului.
• Admiţînd că tot ce este bun este frumos nu înseamnă că tot ce este frumos este bun.
Cîntarea cîntărilor, această capodoperă de poezie pătimaşă, care i-a captivat pe misticii din toate timpurile, este plină de imagini precum: „Sărutările tale sînt mai bune ca vinul...”, „Sînul tău e cupă rotunjită, pururea de vin tămîios plină”..., „Mai dulce decît vinul este mîngîierea ta...”, „Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge, lapte curge, de sub limba ta... Mîncaţi şi beţi, prieteni, fiţi beţi de dragoste, iubiţii mei”. (Senzaţiile de gust au un caracter estetic. Platon nu compara doar în glumă bucătăria cu retorica.)
• Potrivit lui Herbert Spencer şi şcolii sale, conceptul de frumos exclude:
1. ceea ce este necesar vieţii;
2. ceea ce este util vieţii;
3. în general, ea exclude şi orice obiect real al dorinţei şi posesiei pentru a se reduce la un simplu exerciţiu, la un simplu joc din activitatea noastră.

marți, 23 noiembrie 2010

# tăcerea din vid

gardul vechi trece pe lângă mine
cu echilibrul pisicii

sunt mai mult decît o adunătură de vise
în care mă bălăcesc

umblu pe străzi cu alte ceruri
sub epidermă
şi caut viaţa
în tremurul Pacificului

duminică, 14 noiembrie 2010

# AK-103 ne umple

în paharele de şampanie topim lumînări
să ne înfundăm urechile cu ceară

lumea curge invers proporţional

îţi storc lămîi pe buze şi-ţi silabisesc prin forţe dinlăuntru
că azi cerul e singura noastră viaţă

căprioare se revarsă din mine pe coapsele tale
AK-103 ne umple trupul cu gloanţe
fericirea ucide
şi eu îmi doresc moartea asta

vineri, 12 noiembrie 2010

# ghemuiţi între vii şi alte vieţi

uneori patul nu mai e o limită materială în care dormi sau faci dragoste
sunt zile cînd e o răscruce de vieţi în palmă
şi tu nu intuieşti nici macăr o clipă-nainte ce se va întîmpla

vocile noastre au tentă de mister

se pare că numai întunericul ştie să ne lege
-camera asta e plină de suflete, îmi zice mama,
aşteaptă să le fumezi, să le naşti, să fie parte din tine

miercuri, 10 noiembrie 2010

(cu)vîntul mut împrăştie mîntuirea

Toamna, frunzele n-au fost vreodată frunze.
Mai mult.
Bat clopote în păduri.
Zbînţul nevrotic răsună a iarnă.

Nici fulgii n-au fost vreodată fulgi.
Mai mult.
S-aud colinde în păduri şi
un păstor de n(oi)
ninge cu pace între oameni,
ca-între pietre.

Iarna nu-i frig şi zăpadă.
Mai mult.

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

# sau/şi ?

În ‘73 m-am măritat cu viaţa
şi n-aveam rochie.
Am ieşit ca Eva în mijloc de Paradis
să muşc infernul
cu patimă.

În ’92 m-am măritat cu el
şi n-am putut să plîng.
Acum aveam rochie,
un Adam, o casă...
Încăpeau deopotrivă
Dumnezeu şi iadul.

Pînă în ’40 am mai trăit.
M-am măritat cu moartea
şi n-am avut timp să plîng.

Mă tot uit în casa ei şi nu pricep:
veşnicie sau deşertăciune?

vineri, 5 noiembrie 2010

a murit Adrian Păunescu..



De la un cardiac, cordial
Adrian Păunescu: în serviciul dv.


De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.

selecţii din VIAŢA CA O CORIDĂ de Octavian Paler

• Nimeni nu e, se pare, atît de singur încît să stea de vorbă cu sine, despre sine, fără să resimtă asta şi ca o suferinţă.
• Potrivit unei preziceri pe care o ghicitoare i-a şoptit-o mamei, cînd eram copil, trebuia să mor la 44 de ani. Nu s-a întîmplat aşa (din fericire), în schimb la 44 de ani mi-am publicat prima carte.
• Uneori nu ştiu dacă a scrie are vreun sens. Ştiu bine numai că alte lucruri au pentru mine şi mai puţin sens.
• Primejdiile nu vin numai de la alţii.
• Dintre toate răspunsurile la întrebarea „de ce scrii?”, singurul care te încînta prin sinceritate era cel al lui Horaţiu: „Pentru că nu pot să dorm.” Dar nici acesta nu ţi se părea exact. Între timp ziceai, s-au descoperit numeroase somnifere şi totuşi producţia de poezie creşte.
• Paradisul şi luciditatea sunt incompatibile pentru om.
• Arena însăşi e împărţită în două zone: una scăldată de lumină, alta mai umbrită. Ca viaţa, nu ? Iar cînd taurul se năpusteşte, ce violent devine contrastul!
• Fericirea e sentimentul cel mai greu de suportat, de aceea numai cei curajoşi sunt capabili de fericire.
• De altfel, cerul era pentru noi altceva decît spun astronomii. Era o parte din sat, o anexă a lui. Nu-l împărţeam cu alte galaxii, cu alte planete şi nici macăr cu alte ţări sau judeţe. Îl împărţeam cel mult cu alte sate, aflate în imediata vecinătate a Lisei. Era cerul nostru şi el nu avea nimic în comun cu ceea ce, ulterior, am aflat că se cheamă cosmos.
• Poate copilăria n-a fost o vîrstă, ci o altă existenţă, mai precis un alt fel de existenţă. Un vis din care m-am trezit. Tot ce a urmat a fost viaţă.
• Ignoranţa deplină: pentru a fi trebuie să se ignore pe ea însăşi.
• Explicat, misterul nu se lămureşte, ci moare. Singura şansă de a-l păstra intact este de a renunţa să-l explici.
• Poate ca dragostea este adevărul cel mai puţin absurd în această lume care nu duce lipsă de absurdităţi.
• (La şcoală) Eram trataţi ca nişte roboţi, se făcea apel doar la memoria noastră, nu la inteligenţa noastră.
• Singurătatea mi-a dezvăluit că nu-mi ajung mie însumi.
• Cum să mai aibă un copil fiorul măreţiei naturii după ce l-au văzut pe regele junglei închis ca un şobolan ?
• Încrederea toreadorului în arta sa este o formă de a nu muri.
• Rolul artei nu este să ne vindece de viaţă, ci să ne îmbolnăvească de ea.
• Învingătorii consideră, de obicei, că tot ce doresc li se cuvine. Asta îi pierde.
• Faptul că nu ştiu ce este fericirea nu mă împiedică să cred în ea,
• Într-o coridă totul se ţese cu trei fire de cînepă, Răul, Iubirea şi Moartea.

miercuri, 3 noiembrie 2010

# frica înghite lacom copilul din mine

Îl aud pe tata cum mă cheamă în casă de teama calului răzvrătit,
cînd frica aleargă la trap în mine de cîteva săptămîni
de parcă cineva ar dezlega pînza de la ochiul drept al calului într-o coridă din Spania.

La fiecare zece paşi îmi întorc privirea să văd cine-i în spatele meu
şi ce se aude,
dar nu pot să-mi explic cum oare niciodată
nu e nimeni şi nu se aude nimic.

Îmi amintesc de colecţia poveşti nemuritoare citite în copilărie
şi Sfînta Duminică: „Să-ţi vezi de drum şi să nu priveşti înapoi!”
Poate că trăiesc o irealitate personală.
Un ecou vechi bîntuie întunericul de-afară
cînd aerul cast îmi aminteşte de toată fiinţa ta
şi primul sărut cînd m-ai întrebat de-ţi dau voie.
Într-a cincea îmi ziceam că dacă te săruţi rămîi însărcinată.
Fricile astea diferă.

Îmi dau seama că teama a început să-mi intre în firesc prea repede,
că trăiesc nu din plăcere. Am în mine frica eşecului.

Dacă pe-o clipă, însă, aş simţi inima unei închisori pline cu deţinuţi,
i-aş privi pe ei şi pe alţii bolnavi de cancer,
frica mea ar fi o ruşine
s-o am.

două interviuri cu Mircea Cărtărescu

două interviuri (merită a fi citite) cu Mircea Cărtărescu:

1. http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Mircea_Cartarescu-Orbitor-_este_portavionul_flotei_mele_0_230377465.html

2. http://www.contrafort.md/2008/161/1423.html

marți, 2 noiembrie 2010

selecţii din DE CE IUBIM FEMEILE de Mircea Cărtărescu

Atât persoana lui în sine (Mircea Cărtărescu), cît şi ceea ce a publicat, a fost permanent un "subiect de dispută între critici"... şi, da, între oricare alte persoane.
Indiferent de modul în care e apreciat, postez mai jos selecţii din - "De ce iubim femeile".

(Mie îmi place firescul ce-l caracterizează.)

• Nu poţi face nimic ca să ai stil. Pentru că stilul nu îl ai, ci îl eşti.
• Cred, pur şi simplu, că sexul însoţit de intimitate este mai bun decât cel fără intimitate.
• Dragostea ca sentiment este uneori un inhibitor al sexualităţii, iar fidelitatea devine greu de suportat în pat. Sexul implică o profundă îngustare a conştiinţei, o coborâre adânc sub convenţiile sociale şi etice, o eliberare de tabu-uri, de dezgust, o căutare a plăcerii în interzis şi perversiune. Dragostea, cu puternica ei componentă culturală, tinde şi ea să fie înlăturată în cele mai intense momente ale actului sexual, ca parte a carapacei cerebrale ce ne acoperă nuditatea.
• Cred că sunt ţicnit: uneori iubesc câte un tablou atât de tare, încât literalmente îmi vine să dau spargere la muzeu şi să plec cu el.
• Azi ştiu că a fi matur, a fi om întreg, nu înseamnă altceva decât a înţelege că eşti rău, fundamental şi dincolo de orice altceva.
• Nu putem şti niciodată cum vede lumea altcineva: poate că tu vezi albastru un lucru pe care eu îl văd roşu, dar, fiindcă tu numeşti acea culoare tot roşu, nu voi afla niciodată ce vezi tu cu adevărat...
• Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc: faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.
• Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleşitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi conştienţi de sine. Ei nu-şi mai pun niciodată întrebări ca: de fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lume? Oare mi s-a dat minunea că pot vedea şi auzi doar ca să fiu şofer de autobuz sau să fac reclame? Oare n-am să mor fără să fi făcut nimic pe lumea asta ?
• Iar la mare nu fac dragoste decât o singură dată, de obicei în ultima noapte, cu o femeie pe care-abia o cunosc, mereu alta şi de fapt întotdeauna aceeaşi, pentru că ea pentru mine este doar marea.

Şi la final, partea pe care, probabil o cunosc toţi, o puteţi citi aici:
http://agonia.ro/index.php/prose/116176/index.html .