# interneurastenic

de sîmbăta morţilor
viaţa umblă cu ochii legaţi
de parcă ar juca baba-oarba

azi preotul îmi aşază patrafirul pe cap
şi moartea ca o mamă
stă grijulie lîngă mine

biserica mă cheamă pe crucea mîntuirii,
dar spovedania mea e o mută prezenţă
încărcată
de pietre

simt
m-am născut într-o moarte
ghemuită ca-n pîntecul
mamei

# obscurităţi în noapte

Ana doarme
ghemuită
ca-n pîntecul mamei.
De data asta
se va naşte-ntr-o
moarte.

# iubirea noastră-i mai mult de„cît stau casele”

mi se atrofiază inima

ghemuită într-un pulover alb iau din liniştea
unei după-amiezi tomnatice să-mi refac trupul

ochiul drept mai căprui în sine eliberează o lacrimă
şi mă gîndesc dacă-o fi vîntul sau inima

deseori îmi cere să-i desenez o "dragoste" cu linii perfecte
şi rîd că poate de-asta nu ne iese-n iubire -
inima nu-i exact cum o ştim în copilărie

îmi las puloverul în leagăn şi pornesc în stradă
frunze de nuc jupuite dezlănţuie un labirint viu

aş putea fi un vierme în mărul tău aş putea fi chiar mărul
o gură de apă sau o firimitură de pîine
dar toate vor trece...
să fiu ?

# sabi (haiku)

frunze scuipate
eliberează plînsul
tăcerii mele

(sabi - categorie estetică pentru haiku.
tristețe a singurătății, a declinului, a sărăciei
acceptate, a timpului atotdistrugător)

primul meu haiku.

selecţii din SCRISORILE UNUI FAZAN de Alexandru Muşina

- Ceea ce m-ar putea mobiliza e ideea, de un pesimism „extrem”, că limba română poate nici nu va mai fi vorbită peste 100 ani; să fii un geniu poetic într-un trib cu 100 de vorbitori, pe cale de stingere... ce vrei „gratuitate poetică” mai mare, ce vrei provocare mai „cavalerească”?!
- Problema postomodernismului românesc îmi apare, astfel, ca tipic post-mioritică: o existenţă literară după ce ai încetat să mai fii viu ca scriitor.
- Folclorul m-a ajutat să nu cad în capcană.
- Cu postmodernii ăştia, te poţi aştepta la orice: sînt un fel de post-curve, care se pretează inclusiv la sentiment, numai să dea bine.
- Pervesitatea presupune un minim joc de măşti, o maximă ambiguitate.
- Gîndirea debilă, gîndirea slabă e, de fapt, „gîndirea moale”, a fesei care o penetrează orice „ac” are chef: economic, ideologic, cultural, politic: „lăsaţi muşchiul moale, nu vă încordaţi!” e adevărata deviză a postmodernităţii. Uneori mă simt atît de „arhaic”, încît îmi vine să-mi bag un băţ prin nas, numai că doare şi, oricum, nimeni nu m-ar înţelege. Totul „se interpretează”.
- Erosul e un produs de eprobetă; e ca puii din incubatoare sau găinile din crescătorii. N-are Spaţiu, n-are Primejdie, n-are Miros. E aseptic, e un produs ca oricare altul. Între un duş şi o defecaţie, actul sexual e o simplă regulă de igienă. Oricum, totul e „protejat”, „sigur”. Gîndirea postmodernă e una cu prezervativ, ca şi Erosul postmodern.
- O relaţie mai „profundă” cu sînii iubitei decît chirurgul care i-a făcut implantul nu poţi să ai nici dacă eşti Dante sau Eminescu... Şi atunci ?!
- Arivistul literar tipic mai întîi „înjură” pe (aproape) toată lumea; pînă cînd îşi simte poziţiile ameninţate şi „muşcă ” din nou.
- Mentalitatea de lumpen – toţi oamenii sunt ticălăşi, societatea e rea, totul e permis ş.a.m.d.
- Filosofia nu se poate dezvolta decît într-un mediu (într-o mentalitate de tip) negustoresc.
- Degeaba sînt deştept, dacă sînt prost (plasat).
- Posmodernismul e un sindrom, e o boală de bibliotecare şi profesori de literatură.
- Cînd nu ştiu ce să fac, devin sincer.
- Episodul pe care ni l-a povestit Manolescu – cu Preda, la începutul anilor 70, oferindu-i o sumă fabuloasă (cît două vile în centrul Bucureştiului, cînd Manolescu trăia într-o garsonieră la periferie) ca să scrie o istorie a literaturii contemporane, fără nici o „obligaţie” decît ca el, M.P., să aibă cel mai mare număr de pagini (?!), oferta refuzată de Manolescu – spune totul. De ce-l cred pe Manolescu? pentru că, după 1976, au apărut, la „C.R.”, 4 volume din „Scriitori români de azi” a lui Eugen Simion – n-am numărat, dar sînt sigur că capitolul consacrat lui Marin Preda are cel mai mare număr de pagini. Aici e cheia: cîţi ar fi rezistat tentaţiei ?
- Dormind, cobori sau urci ? Mai contează?
- Poezia, din fericire, nu are nevoie de un feed-back public (imediat). Ea există cînd, dacă e retrăită, refăcută, în intimitate, de un Cititor. Comunicare deplină, dar şi secretă, mai intimă chiar decît un act sexual.
- Cînd scrii, îţi permiţi să fii cît de deştept poţi, şi, în acelaşi timp, cît de politicos e nevoie ca să urmăreşti pînă la capăt o idee. Cititorul (unul, singur faţă-n faţă cu textul tău) poate să lase oricînd revista sau cartea jos şi să nu mai continue lectura niciodată. Asta şi dă o mai mare libertate comunicării prin scris, o face mai „fair”: tu scoţi din tine ce şi cum vrei, cititorul poate – liniştit – să te ignore. Fără ca tu, la o adică, să suferi.
- Versaillezii lui Ludovic al XIV-lea n-aveau W.C.-uri, dar aveau maniere. Îi mîncau puricii, dar purtau peruci, se rujau şi se pudrau din gros. Noi tremuram de frig şi frică, dar aveam modernism, neomodernism, textualism, postmodernism, "Şcoala de la Păltiniş" ş.a.m.d

despre carte puteţi citi mai detaliat aici

selecţii din M-AM ÎNSURAT CU O PĂPUŞĂ GONFLABILĂ de Louis-Thomas Pelletier

Oscilînd între satirizarea relaţiilor bărbat-femeie şi comedia dramatică, M-AM ÎNSURAT CU O PĂPUŞĂ GONFLABILĂ este un roman care are toate calităţile pentru a deveni un best-seller de referinţă. - cam asta scrie pe versoul cărţii.

Am găsit-o nouă în bibliotecă. Vroiam să văd cum scrie un prozator contemporan străin. Am luat-o, bine zis, la întîmplare. Nu e prea mare. 144 de pagini uşor de citit. Credeam că renunţ pe la pagina 20, pentru că nu luasem în seamă titlu cînd mi-a picat cartea sub ochi, dar m-a intrigat să văd totuşi ce iese în final.
E ciudată. Da. Foarte.

Genevieve îl părăseşte pe Francis după exact un an petrecut alături. acesta suferă prea mult, iar prietenul său, Jean, care nu credea în iubirea adevărată, încearcă să-l distreze prin localuri, să-i prezinte cît mai multe fete, din cele pentru o noapte.
nimic însă nu-i reuşeşte, pînă cînd într-o seară, beat, îşi cumpără o păpuşă gonflabilă care semăna cu fosta lui iubită. cea nouă era Sheila.
fiind la serviciu, lasă telefonului un mesaj vocal pentru ea. Jean îl aude din întîmplare şi vrea neapărat să facă cunoştinţă cu aceasta. Francis încearcă să evite întîlnirea de la operă, dar într-un final hotărăştetotuşi să iasă cu Sheila. Jean vine cu o fată pe care o cunoscuse ceva timp în urmă într-un local de seară, deci concepţiile lui despre iubire se schimbă. concertarea de la operă suferă din cauza acelei păpuşi, iar a doua zi, cei doi prieteni nu mai sunt primiţi la locul de mună.
Francis crede că ar fi bine să se însoare cu Sheila. după cununia făcută de un preot neortodox, pleacă cu "iubita" la mare. acolo se cunoaşte cu o tînără. avea un ursuleţ de pluş căruia îi vorbea şi-l purta peste tot, exact ca un copil. el află că Julie şi-a pierdut într-un accident soţul şi sarcina, pentru că urma să nască în 6 luni. ursuleţul de pluş urma să fie jucărie nou-născutului, dar...
Sheila explodează. Jean îşi pierde iubita şi intră în drama pe care o suferise Francis, care acum, trecut peste ea, o are alături pe noua lui iubită - Julie cu ursuleţul ei de pluş Romuald.

Bizar, cam imoral şi banal. Nu ştiu.
Autorul nu are biografie publicată pe internet şi nu am găsit nimic despre el.
De-asta cred că şi calitatea cărţii..

Cu toate astea, am făcut niste selecţii:

- Sunt destule iubiri şi veşnicii.
- Clauzele acelea scrise cu litere mici în partea de jos a poliţei dumneavoastră de asigurare sunt contribuţia serviciului nostrum. Suntem dispuşi să facem şi imposibilul ca să vă plătim. Dacă totuşi trebuie neapărat să vă dăm bani, facem în aşa fel încît să nu-I scoatem din buzunarele noastre. pentru asta, e sufficient să dăm în judecată sau cîteodată doar să ameninţăm cu judecata o altă companie pe care o considerăm răspunzătoare de necazul cu pricina, în locul nostru.
- "Mă plictisesc atît de tare încît fac din asta ocupaţie." Chamfort
- Ca să te descurci în viaţă, ca să devii o persoană echilibrată, trebuie să ştii că eşti iubit şi mai e nevoie de disciplină. Exact ce le dăm cîinilor noştri. Mîngîieri şi reguli.
- Această iubire deloc egoist a unui bărbat faţă de amintirea fiinţei dispărute nu e oare cea care se apropie cel mai mult de iubirea care-I uneşte pe oameni cu Dumnezeu? Da, această iubire curată şi necondiţionată e fără îndoială singura care merită din plin taina sfîntă a căsătoriei.
- "Realitatea este o mare cauzatoare de stress pentru cei care sunt preocupaţi de ea." Jane Wagner
- Viaţa e prea absurd să mai şi plîngem. Eu nu plîng aproape niciodată, nici macăr la cinema cînd văd un film trist. În fond, de ce să plîngi cînd ştii că e doar un film ? Mai bine am plînge cînd vedem un film frumos şi avem toate motivele să ne întristăm că ce vedem nu suferă nici cea mai mică comparaţie cu realitatea.
- O am pe Julie, am marea şi toată viaţa în faţă.

selecţii din "Fata din Zlataust" de Ionel Teodoreanu

Selecţii din FATA DIN ZLATAUST de Ionel Teodoreanu:

- Ai să ajungi departe fiindcă ştii să vrei şi vrei să ştii.
- Ura şi invidia nu au curajul leilor, ci laşitatea ploşniţelor care apar numai prin întuneric.
- Cei care-şi iau aere de acuzatori să devie acuzaţi.
- Oamenii săraci şi tineri sunt mîndri.
- Imoralitatea nu poate fi decît o consecinţă a lipsei de sensibilitate estetică.
- Ai numai dreptul să trăieşti. Sau asta se cheamă o datorie? ... Nimeni nu poate muri.
- Dragostea mea e un ocean subteran. Cerul oceanului meu e fundul mormintelor.
- Neantul nu poate fi nici apucat, nici spart în bucăţi.
- Am toate luminile întunericului. Cum vreţi să luptaţi cu mine? Piesele de şah nu se pot opune jucătorului...
- Niciodată nu iubeşti mai mult pe cineva, decât atunci când te-ai hotărat sa-i faci rău. E şi mai al tău.
- Te-ntreb: ce-ai vrea să ţii în mâini? Un măr sau un soare? Îţi place să ţii merele în mână şi soarele să-l vezi pe cer. Altfel te temi de el. Mi-aş vinde soarele pentru un măr, numai ca să-l primeşti în mâinile tale.

# eu îmi asum vrerea şi sunt gata să mor

ana îmi condamna fericirea
spunîndu-mi lucruri fără rost la ora de franceză
purta pantaloni zdrenţuroşi din mătasele infinitului
şi-mi imaginam cum din celule îi cad tristeţi vulnerabile

sîn coapse buze şi ochi şi toate celelalte îi erau pline cu nepăsare
dar ţinea să-mi repete sacadat perfecţiunile

în 2043 ana certa mulţimea închipuită
din scuarul catedralei pe o porţiune de 20 de metri pătraţi
făcînd paşi dus-întors pe-o dreptă vertical-orizontală

păta cu un ruj de mentă molecula de aer a celor vii

avea pupile negre dilatate frunte nervoasă pas leşinat
frezură rebelă ca-n 2010 - an în care mă vrea pe rug ca ioana d'arc

ana îmi condamna fericirea
iar dacă a scrie e să te ucizi şi să renaşti din cuvînt
eu îmi asum vrerea şi sunt gata să mor

# Adevărul maturităţii

În timpul nopţii,
cel mic venea să-şi încolăcească mîinile şi picioarele
în jurul tristeţii mele.
Îl întrebam dacă mă va iubi la fel de mult cînd voi fi bătrînă
şi-l sărutam imediat pe frunte de teamă să nu-mi răspundă.
Cineva îmi arunca vid în gură, să tac.

N-aveam voie să-i stric copilăria.

Era mama.
Îmi aminteam cum zicea în plimbările noastre
că în cer oamenii ajung mai rar decît cîinii,
simţind cum îşi forţează o albire a dramei.
Necuvintele îi imflamau fălcile cu reţinere,
zîmbindu-mi fix şi parcă mincinos.
Îmi şoptea că-i prea frig, cînd afară era peste 30.

Ştiam. Vine dintr-un întuneric,
dar n-avea voie să-mi strice adolescenţa.

# El e român şi mi-e frate

Cînd grâul aurea zarea,
el s-a născut în câmp.
Rochia mamei i-a fost
cel dintâi scutec al copilăriei
şi cea dintâi miroznă a trudei.
El e din Transilvania,
din Muntenia şi din Bucovina.

El e român şi mi-e frate.

# Românul s-a născut poet

Cînd s-a născut,
omul
şi-a ridicat moartea în spate.
O poartă
în timp
şi-i atinge, fără să vrea,
coapsele imperfecte,
buzele rujate ieftin,
mîinile crispate, şi chiar pupilele ei
încărcate cu vid.

Cînd s-a născut, doinind,
românul, printre văi şi dealuri,
nu el şi-a ridicat,
ci Veşnicia-i s-a urcat în spate.

# Elegia I

Nu ieşeam în oraş de frică să nu văd mulţimea cu
mortul.

Pe aburii ferestrei cu toate tristeţile ei de pîn-acum
mi-am rezemat fruntea
şi-am coborît ochii în stradă.
Cancerul toamnei nu opreşte la semafor.
Asfaltului rece are pe coapse umbrele unui poem.


Cimitirul e locul unde s-a comasat dintotdeauna yin şi yang:
săruţi duios ţărîna ce-ţi apără mortul
şi o priveşti cu ura unui copil lăsat orfan.

Vezi, toamna vine ca o jucărie stricată.

Îi scot ochii, îi rup picioarele, îi înnod mîinile
şi mă joc ca într-un puzzle.
Cred că o să-mi iasă ceva.

Departe undeva se aud bocete şi
un clopot.

Eu aş alege să mor prima.
Cum, Doamne, să-i îngrop pe-ai mei ?

# toamnă afară şi Ioana

Cu mine mesteacănul îşi îngroapă o castitate.
Toamna iar îmi aruncă pămînt în gură.

După moartea soţului a îmbătrînit într-un an pentru cinci,
dar tragismul ei îmi zîmbeşte fiecărui salut.
Pentru Ioana,toamna a devenit singurul anotimp,
drama singurătăţii provoacă pielea să-i deschidă riduri,
iar ochii au ceva din liniştea adusă nebuniei.

Ioana îşi pune inelul pe masă,
îl priveşte ore la rînd,
apoi îngenunchează la icoană şi face mătănii
cerîndu-i s-o ia din braţele lumii.

Ioana cînd doarme cuprinde întunericul.

selecţii din "Cel mai iubit dintre pămînteni" de Marin Preda

• Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimîntător.
• Cultura e o formă de viaţă prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare.
• Tinereţea e o trufie, rareori o valoare. Cel puţin în cazul meu.
• Lenea e o mare dulceaţă şi e un produs natural al amintirii paradisului.
• Viaţa e uitare de sine.
• Cîtă luciditate, atîta suferinţă!
• O viaţă este totul şi felul cum se desfăşoară ea este adesea halucinat. Spiritul este implicat şi lupta care se dă este pestru salvarea ei. Gîndirea unui filozof care declară că abia după ce a încetat să mai caute fericirea a putut în sfîrşit să fie fericit e ispititoare ca gîndire; în realitate cît timp există viaţă în noi, fericirea, ca şi nenorocirea ne urmăresc în bîrlogul în care să zicem că am fi reuşit să ne retragem şi ne afumă la gura vizuinii cu atîta viclenie, încît ne silesc să ieşim macăr să ne dăm seama că o facem.
• A şti să rîzi în clipe tragice înseamnă a stăpîni tragicul.
• În România n-ai nicio plăcere, nici macăr pe aceea de a avea un adversar, fiidcă dacă îl învingi, trece de partea ta.
• Şi ne mai plîngem că valo¬rile noastre nu intră în circuitul universal! Cum să intre dacă înaintea ta intră Proust şi tu nu faci decît să-l imiţi? Cît apare pe lume un scriitor mare, românii imediat înce¬tează orice căutări proprii şi îl imită pe acela. Cultura e o forţă şi ca atare atrage în sfera ei gravitaţională pe cei slabi, care nu mai au nici o şansă. Pentru a scăpa de acest blestem, culturile tinere, cum e a noastră, trebuie să facă un efort uriaş pentru a deveni independente, şi anume începînd cu violenţă prin a fi polemice cu valorile do¬minante ale occidentului. Scopul final, sarcină a tuturor generaţiilor, ar fi mutarea culturii şi artei europene aici în răsărit, sau măcar împărţirea ei în două. (Petrică Nicolau)
• Mai bine un sfîrşit cu groază, decît o groază fără sfîrşit. (Petrică Nicolau)
• Fiinţa noastră e la discreţia celorlalţi, nu apari tu în ochii unuia aşa cum eşti, ci aşa cum au reuşit alţii să sugereze o imagine despre tine.
• Un lider din guvern, comunist din ilegalitate, veni atunci de la Bucureşti şi ţinu aici un discurs dur, în care declară că înainte de a fi comunist el era român, declara¬ţie care fu considerată eretică, i se puse în sarcină şi fu curăţat aproape îndată ce se întoarse în capitală.
• Numai cineva pe care îl iubim ne poate face să suferim. (Matilda)
• Sensul deplin al puterii e să dispui de soarta altora.
• Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci, şi acela să nu ştie. Puterea e de origine divină, poporul naiv crede că Dumnezeu «se mînie» că «pedepseşte». Nicidecum! Asta e Dumnezeul evreilor, mînios şi cumplit, care trece prin foc şi sabie cetăţile, şi nu cruţă nici copiii. Al nostru îşi lasă fiul să fie răstignit, îl părăseşte, cu toate că acesta se rugase în grădina Ghetsemani cuprins de o spaimă atît de mare încît sudoarea care îi tîşnise pe frunte era de sînge, dacă, zicea, ar putea să treacă de la el paharul acesta. Nici vorbă! Cum să-l treacă? Dacă el ar interveni în soarta oamenilor, chiar a celor aleşi, ce valoare ar mai avea mîntuirea?
• În al doilea rînd, în Europa războiul încetase, Japonia însă îl continua, şi încă cum, în mod normal, mulţi americani trebuiau să mai moară ca să-i facă să capituleze. Or, ame¬ricanii nu mai aveau nici un chef să mai moară, şi atunci domnul Truman, în acord cu poporul său, a gîndit, de ce să nu moară ei, japonezii, dacă continuă să le placă războiul? (şi trebuie să nu uităm că le cam plăcea şi cam omorîseră o grămadă de chinezi timp de ani de zile), de ce să nu le dăm o bombă în cap să-i saturăm? Şi le-au dat, s-au săturat şi au depus armele...
• Gîndirea filozofică nu e posibilă decît într-un stat în care libertatea şi legile sînt pentru toţi.
• Nu puteam renunţa la vocaţia mea fără a renunţa la mine ca om.
• În căsătorie nu se poate trăi ca într-o iubire, fără să rişti moartea ei, şi a iubirii şi a căsătoriei.
• Multă lume nu înseamnă multă conştiinţă.
• Salut pe vii¬torul nostru copil, cu scutecele lui, dar eu pe tine te vreau, şi nu să devenim servitorii unui nou-născut... Naşte-l, să existe în sine, ca esenţă, creşte-l, dar pentru tine nu tre¬buie să existe nimeni în afară de mine.
• Inteligenţa afişată e orgoliul prostului. (Ciceo)
• Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră.
• Însăşi expresia acestui preot era umilă, ca şi cînd odată cu pierderea parţială a vechilor privilegii materiale îşi pier¬duse şi o parte din har, sau aşa îl vedeam eu?
• Sunt fericit în nefericirea mea!
• Ce aşteptaţi voi de la viaţă, de vă încăpăţînaţi atîta să n-o pierdeţi?
• "Mă strelitule, zise Vintilă, care e viaţa, cît de lungă a unui şobolan?" "Merge şi pînă pe la zece, doisprezece ani, dacă are ce roade", răspunse famenul. "Şi cînd te gîndeşti gă o albină trăieşte doar trei luni şi aduge numai foloase, ce bida mă-sii s-o fi gîndit Dumnezeu să le dea la ăştia viaţă lungă?! zise grasul Calistrat şi rîse în felul său gîjîit, parcă ar fi vrut să spună că Dumnezeu îşi bătea joc de noi. Zdrelitule, se adresă el famenului, ge foloase aduc ăştia?", "Dar noi ce foloase aducem?" zise famenul, după o gîndire.
• "Mă Gică, rîse Vintilă, fiecare vieţuitoare luptă să-şi scape viaţa. Ai văzut? Mori tu şi scap eu! Unde fac oamenii aşa, unde admit ei teoria asta? Eu să mor?! strigă el indignat. De ce să nu mori tu! Şi se ceartă între ei şi mor toţi!"
• Ura poate fi şi curată! Aşa, în sine, ca şi iubirea.
• Napoleon a zis că nu există idei care să reziste în faţa tunurilor.
• Eu cunosc altă lege, pe baza căreia am fost condamnat, zisei, şi anume, aceea de a fi mai necesar înăuntru decît afară.
• Tragicul e sublim prin definiţie, dar în zilele noastre sublimul e eliminat. Tragedia mai mare care rezultă nu înseamnă însă că aduce un sublim mai mare, ci, în mod straniu, dispare, deşi există.
• Puţini acceptă să se întoarcă la gradul zero al conştiinţei noastre şi acceptînd brutalitatea existenţei să nu renunţe la idealurile lor, dar să fie totuşi preveniţi că aceste idealuri sînt irealizabile...
• Dacă omul ar acorda morţii măcar un minut pe zi de meditaţie, conflictele în care ar fi implicat şi-ar micşora importanţa şi soluţiile cele mai rele l-ar speria mai puţin, ar fi oricum mai îndrăzneţ şi s-ar bucura mai mult că există. Sîntem însă făcuţi să nu putem concepe în noi înşine că am putea muri, să simţim adică, nu doar să gîndim, că murim în minutul acela, că totul s-a sfîrşit, fiindcă altfel ştim prea bine că într-o bună zi va trebui să pierim. Ei, da, gîndim, dar această bună zi o să fie cîndva, nu acum, pînă atunci, ehe, mai e! şi continuăm, prizonieri ai forţei noastre vitale, să mărim nemăsurat, cu secretă şi puternică lupă, gesturi şi cuvinte care ne chircesc sufletul.
• Cu-o moarte toţi suntem datori. (Ion Micu)
• Ce-aş avea eu împotriva lui? Că e imbecil? E un imbecil liniştit şi îi e frică de mine, de ce l-aş schimba cu un imbecil de care să-mi fie mie frică?
• Într-o şedinŢă, zise acela, poeta... a fost foarte urît criticată de secretarul general al Uniunii pentru că începuse de la o vreme să scrie poezie intimistă. Eu am fost foarte indignat şi m-am ridicat şi i-am luat apărarea. Şi ce dacă scrie poezie intimistă? Poezia e şi intimistă, numai bună să fie. Atunci m-a întrerupt chiar poeta şi la fel de indignată şi aprinsă la faţă ca acum, m-a întrebat că pe ce drum vreau s-o împing... Adică, în subînţeles, că o împing pe drumul duşmanului de clasă. Am rămas stupefiat ca şi acum cînd o aud zicînd aici că secretarul Uniunii e plin de toate păcatele.
• Critica e liberă, mai ales dacă e şi sinceră, un scriitor care se supără cînd e criticat dovedeşte că n-are încredere în scrisul său, că are dreptate criticul, că opera lui nu are valoare, dar una e critica şi alta e calomnia, una e critica sinceră, înaripată de dorinţa de a-l ajuta pe scriitor, şi alta e denigrarea, chiar sub masca sincerităţii, sub masca principialităţii, a demagogiei...
• La noi scriitorul actual netalentat este încurajat să desfiinţeze critica, să se plîngă de ea, să ceară audienţe, să fie ascultat cu bunăvoinţă şi să obţină să se ia măsuri represive împotriva criticului care îl respinge. De aici decurg anumite consecinţe. Normele leniniste sînt ignorate, deşi critica şi autocritica, spune el, ne sînt necesare ca apa. Şi aici ajungem iar la chestiunea delicată a viziunii globale pe care o avem despre spiritul critic. Cine are dreptul să promoveze false valori, uitînd că declanşează astfel şi creează un mecanism arbitrar care se plachează pe idealuri pentru care am luptat şi care ne călăuzesc existenţa? Un poet care a declarat aici că n-are de învăţat nimic de la nimeni nu-şi dă seama că a exprimat o stare de spirit simptomatică. El nu e interesant în sine, ci prin ecoul pe care l-a stîrnit şi sprijinul pe care l-a primit din partea conducerii Uniunii Scriitorilor. A vrut şi a obţinut să fie lăudat de criticii care îl contestau. Bun, şi ce e cu asta? Îi ajunge lui această victorie? Înseamnă că nu e un poet, ci cu totul altceva, nu ne interesează ce, într-o societate nouă apar psihologii bizare şi atît de neverosimile încît generaţiile viitoare vor ridica din umeri dacă se va găsi cineva să le descrie.
• Mama însă credea în moartea ei, şi abia acum îmi mărturisi spaima prin care trecuse. "Bine că ai scăpat, zise. Moartea e dată şi nu iartă pe nimeni". "Şi ce-mi pasă mie de chestia asta, murmură tata răsfoind Scînteia. M-a întrebat cineva pe mine dacă vreau să vin pe lume? De ce m-aş întreba eu atunci cînd o să plec. Că, aoleo, mor, că, aoleo, ce-o să fac... Ce să faci?! Întoarce spatele la lume şi mori dacă e de murit. Au murit ei regi, împăraţi şi tot nu s-a întîmplat nimic. De ce să se întîmple atunci dacă moare într-o zi într-un şanţ, beat mort, Acojocăriţei? Măcar ăstuia n-o să-i pară rău că n-a trăit destul şi nu şi-a făcut de cap. Mai proşti sînt ăia care toată viaţa..."
• Un om nu e doar ceea ce cred alţii despre el că este.
• Mă judecaţi pe mine că am fost arestat, ca şi cînd eu aş fi dorit să fiu închis şi trimis în ocnă şi nu m-ar fi arestat şi închis tot de-ai voştri, muncitori ajunşi securişti. Da, vă place, vă bucuraţi că un intelectual a fost belit şi adus la strung, fără să ştiţi că mie îmi place strungul şi că chiar mă gîndesc să rămîn toată viaŢa strungar, ei şi? E o muncă nobilă, unul din cei mai mari filozofi a murit şlefuind la strung lentile, iar altul, făcînd pe copistul, copia note muzicale pentru cinci lei pe oră şi în orele libere scria cărţi care au făcut să sară în aer tagma nobililor, o întreagă societate cu sînge albastru şi l-au dus pe rege la eşafod..."
• Asta era o idee pur literară, să rămîi om printre oameni, numai ca să salvezi în tine însuţi ideea de om chiar dacă alţii o calcă în picioare.
• Dacă cineva nu cugetă înseamnă că nu există? Ce să-i răspund, fără să neg în acelaşi timp conceptul cartezian şi să-l fac să nu rîdă iar atît de mine cît şi de marele filozof?
• Nu poţi trăi într-un subsol fără să rişti să capeţi o conştiinţă de subsol. Spiritul nu este deteriorat de subsol decît dacă între subsol şi ceea ce e deasupra nu e mare deosebire. Cînd însă un găinar locuieşte în vaste apartamente, şi un om productiv, asemeni pomilor dintr-o livadă, sau asemeni pămîntului care asigură roadele, nu vede lumina soarelui şi trebuie să stea în întuneric, spiritul nu poate ocoli întrebarea: e vorba de moartea mea? Nici măcar nu se poate consola cu gîndirea hegeliană, foarte abstractă, că dacă un filozof nu se poate afirma azi, un altul se va afirma mîine şi predispoziţia unei entităţi naţionale spre filozofie nu va suferi.
• N-o să trăiesc cît lumea şi n-o să mor de două ori.
• Frumuseţea şi urîţenia fizică se metamorfozează şi se retrage în faţa unor realităţi sufleteşti care spectatorului îi scapă.
• Cine ne împiedică să trăim prin itemporalul din noi ?
• Atunci am simţit pentru întîia oară că pămîntul e hidos, că în nici un fel nu e mama noastră, că e orb şi duşman şi că ne hrăneşte nu pentru că vrea el, ci pentru că noi îi smulgem roadele... că nu el, ci marele cosmos a făcut apele şi soarele, animalele şi oamenii, fără de care el, pămîntul, ar fi rămas singur cu vulcanii lui, sinistru astru negru, mai mort decît moartea... O, mamă, cum te-am lăsat noi singurică acolo în cimitir şi am venit pe urmă acasă şi am mîncat şi am băut...?
• „S-a chinuit mult?" mă întrebase cu acea ştiinţă naivă despre viaţă şi moarte care nu consideră rele nici viaţa nici moartea (ne sînt date!), ci suferinţa, pe care n-o merităm, fiindcă nimeni n-a vrut să se nască şi nimeni nu crede că nu trebuie să moară, dar de ce să suferim, oricîte rele am fi făcut pe acest pămînt...?
• "Vezi, zise bunicul după ce le vîrî înăuntru, albina face miere pentru ea, dar ne rămîne şi nouă. Omul face aşa? Face pentru el, şi tot nu se satură, nu-i mai ajunge... Astea au legea lor, cînd trîntorii se înmulţesc prea tare, îi mai omoară, în timp ce noi..."
• "...Nu ştiu!" "Mai pozitiv ar fi să nu vă temeţi, adică să ziceţi nu, cu hotărîrea cu care aţi zis nu ştiu..." "Credeţi?" "Da, zisei, un nu adresat temerilor de orice fel e totdeauna pozitiv... Modifică ceva în noi, chiar dacă nu ne dăm imediat seama..."
• Ce e un copil? Un copil e un vis despre noi înşine, foarte limpede şi foarte pur în primii ani, dar care începe apoi să se turbure tot mai mult, pînă ajunge la înstrăinarea definitivă.
• Doamne Dumnezeule, gîndii, de ce numai prin moarte ajungem la înŢelegere, cînd e iremediabil tîrziu?
• Cine descoperă mai multe decît tu ştii tu însuţi despre tine îţi e superior.
• Una a fost exmatriculată fiindcă purta ciorapi Capron (ungureşti!), se ruja şi purta haine de la Consignaţia. Cineva i-a luat apărarea şi a fost şi el exmatriculat pe loc..
• Părinţii mei, a zis, nu sunt duşmani ai poporului, sunt ţărani din Banat.
• La noi se susţine că plăcerea patologică a lui Vlad Ţepeş de a trage în Ţeapă se baza pe o luciditate politică de domnitor care vroia sa stîrpească răul din Ţară, furturile, cerşetoria, lenea chiar (a tras în Ţeapă o muiere al cărei bărbat purta o cămaşă murdară). Pînă şi Eminescu îl invoca: unde eşti tu, Ţepeş Doamne...
• Aici Marx are dreptate, condiţia materială determină conştiinţa..."
• "Am spus eu, mugi şi marele Vasile, o viaŢă are omul, şi un trai nenorocit."
• "Şi cine zici că e cel mai iubit dintre pămînteni?" "Tu!" "De cine?" "Cum de cine! De mine, de fetiţa ta... N-ajunge?!"
• După fericire alergi pînă te căsătoreşti şi faci copii. Pe urmă eşti sau nu fericit, aşa mori, fiindcă ce e mai de preţ pe lume decît un copil? Ce, că suferi? N-ai decît! Asta Ţi-e soarta! Nu toată lumea poate să fie fericită. Duci jugul, şi după ce se face copilul mare, n-ai decît să începi să alergi iar cu limba scoasă după ceea ce crezi tu că e fericire. Dar nici atunci nu te desparţi, fiindcă oricît ar fi de mari copiii, spectacolul ăsta tot trist rămîne.
Şi ceva un pic mai haios:
• Medicul, grăbit şi nervos: dumneata de ce suferi? Pacientul: domnule doctor, eu nu mai pot să urinez... Medicul: cîţi ani ai? Pacientul: şaptezeci... Medicul: ai urinat destul! Următorul! Vine o gravidă: dumneata ce ai? Gravida: domnule doctor, copilul meu stă strîmb, ce fac eu cînd o să nasc? Medicul: cum te cheamă? Gravida: Leibovici... Medicul (ridicînd glasul): Leibovici? Se descurcă el! Cine e la rînd? Ei, dă-i drumul! Pacientul: domnule doctor, eu sufăr de o boală foarte ciudată! Medicul (extrem de grăbit): lasă consideraţiile, spune! Pacientul: domnule doctor, eu ce mănînc aia fac... Medicul: adică, vorbeşte clar... Pacientul: dacă mănînc fasole, fasole fac, dacă mănînc varză, tot varză fac... Medicul (dumirit): aha! şi ce-ai vrea dumneata? Pacientul (umil): să fac şi eu normal. Medicul (expeditiv): mănîncă căcat! Altul la rînd...