# remediul dintre a fi şi a nu fi

dacă ţi se face vreodată dor să te naşti
ar fi bine să începi să iubeşti,
pentru că alt motiv nici nu ar fi

dacă ţi se face vreodată dor de-a muri,
omule, nu ezita să te naşti iar!

# poemul unei meditaţii nocturne

treci prin visul unei visări
de-ţi vine să naşti din piatră fluturi
bem în punctul luminii
istoria tainei născută în caverna unei graţii
sar infinitul deschid bobocul iubirii doar cu un zîmbet
şi-apăs pe clapele vieţii să adun ecoul crinilor
punctul luminii subţiază trecuturile
se dă peste cap ca un cîine turbat
pînă eu însumi îl ascund într-o pîslă uitată urîtă ucigătoare
ce fel de om ideal ?
perfecţiunea poate fi doar o altă viaţă
sau doi bătrîni trecuţi peste 60 ţinîndu-se de mînă
inima mi-e doar piatră
fluturii mor lemnul putrezeşte în indiferenţa de încîlciţi
iar eu zbor ca nimeni
piatra mea e un poem dur veşnic netemător

# abia mă abţin..

sfîrcuri de moarte ies în ochii mei
de trei zile mă irită tot ce ţine de viaţă
abia mă abţin să nu urlu, să nu plîng, să nu mor
încap în toate muchiile cerului cu dumnezeu
rugăciunile atîrnă pe dreapta pieptului
nimeni nu mă aude, nici că aş vrea să fiu auzită
tăcerea mea plînge la toate colţurile lumii
macabră e singurătătea
o, şi cum zbiară în mine bestii!
azi sîcîi lumea cu o evadare
„vreau să plec undeva”
abia mă abţin să nu urlu, să nu plîng, ...
să mor e prea simplu

# poemul unui prunc

Sunt prunc al unei ţări înlăcrimate

Şi, ca pe-un nume, port în mine-o datorie:
De-“a fi” cînd suntem chiar impuşi la moarte –
Şi a ne-aduna pe toţi din străinie.

Născutu-ne-am urmaşi din daci,
Să scriem limba izvorâtă din latină,
S-avem o Mioriţă laie şi un baci,
Un plai în care dorul ni-i de doină plină.

Simţul istoriei palpită necurmat,
Iar demnitatea naşte viaţă şi-n cuvânt.
Dacă suntem noi neamul blestemat
La veşnicie ne aduce-un legământ.

Sunt prunc al unui scris înlăcrimat,
litera nu mi-e moldovenească!
Şi de-asta-n tremur buzele-au strigat
s-apropie justeţea strămoşească:

- Vieru cântă din ţărână
Limba a fost şi ne va fi română!

# singurătate tratată cu un meci la fel de trist

din stomacul încărcat
vomit gînduri mucegăite
în „multi”gonală tăcere
a sigurătății mele
și scuip tristețea
care salivează
pe gurguiele deșertului

e prea trist
să privești nonexistența
dinamicii
într-o casă
unde te-ai obișnuit
să auzi permanent
viața

chiar și spălatul vaselor
îmi zgîrie gingășia
nu că ar fi multe
dar curgerea apei
și robinetul mecanic
parcă ar stopa timpul
chiar dacă ceasurile
mai răsună în fiecare odaie
(aș încerca să înghit bateriile)

mi-am tîriit coapsele,
ținîndu-le strîns la inimă,
pînă în fața televizorului

e greu să marchezi un gol
de fapt ca și în viață
întinderi musculare,
căderi,
stări depresive
și crize de nervi

poate că
totul e chiar mai dur
singurul arbitru
e Dumnezeu

un meci
(sau implicit viața)
e o joacă a naibii de sensibilă

mi-e silă acum
aș lua doar o cafea tare cu lămîie

spînzur carapacea
și storc atentă sucul din cugetul
bolnav de dor

picură încet
de parcă n-ar ști valoarea timpului

# cu doru pe balustrada nopții (poem refăcut)

cînd aerul se droghează
mă irită patul aşezat prea drept
lîngă verticalitatea la fel de ideală a peretelui

fac plimbări lungi și
mușc nebună din creier
frînturi cîntate pentru surzi

cerul de iulie e captiv ca o pasăre închisă,
iar luna își vorbeşte tăcerea bătrînă

doru îmi șopteşte prin amorţeala limbii
o stea căzută pe-o margine a înaltului
şi dorinţele noastre spînzură cerul

înghețata se infiltreză în sînge,
uitînd de buze
şi joacă dur

exact ca şi timpul

# în "ne"timp şi iubire

să fii tînăr o viaţă
înseamnă a uita de timp

să mai fii şi frumos,
înseamnă a iubi,
nu altceva!

selecţii din Tema pentru acasă de Nicolae Dabija

a doua carte excepţională din anul ăsta.

• A fi om – o artă sau un destin ?! (tema pentru acasă)
• Neamul nostru e condamnat să iubească. El nu s-a raportat niciodată la lume, ci a raportat lumea la el. (Mihai)
• “Cine intră aici e un om mort” – inscripţie pe zidurile celulei.
• Începe să ne bucure moartea noastră. – cînd se eliberau locuri în vagoanele pentru deportaţi, pentru că – era aproape imposibil să te mişti, de parcă oamenii fuseseră cimentaţi între ei.
• Mai întîi trebuie să curăţăm prezentul de trecut, religia – de Dumnezeu, şi istoria – de regi şi împăraţi, ca să lăsăm în ea numai proletariatul. (Kudreaţov)
• Pentru mine acasă e acolo unde te afli tu. (Maria)
• „A spune cuiva te iubesc e o invitaţie la veşnicie.”
• „1+1 fac 2. Dar 2 nu mai este 1+1”. Constantin Noica
• Timpul e un microb. Care lucrează în oameni, în lucruri, în tot, crede Sorokin. Dacă am reuşi să ne vaccinăm contra lui, am deveni nemuritori.
• - O lume alcătuită doar din oameni bogaţi e o lume săracă. (părintele Florenski)
- Dar una alcătuită din oameni săraci ? (Mihai)
– E o lume care merită să piară.
• „Drumuri! le ştim doar începutul.”
• Cei mai mari duşmani ai oamenilor sunt cîinii.
• Dincolo de aceste ziduri omul are de ales între viaţă şi moarte, iar aici are de ales între două morţi. (Dub)
• - Tu eşti mai mult decît o sfîntă: eşti femeie. (Mihai Mariei) A spus asta cu convingere, pentru că numai o femeie ar fi putut fi capabilă de un atare sacrificiu, dar nu pentru Cel de Sus, care i-ar fi dăruit în schimb viaţă veşnică, ci pentru un muritor, cu slăbiciunile şi calităţile lui, care nu putea să-i dăruiască nimic altceva decît dragostea sa de om.
• De cîteva ore, de cînd are un urmaş, e ca şi cum Dumnezeu i-ar mai fi pus la dispoziţie încă o viaţă.
• În faţa anumitor nenorociri simţi uneori ruşinea de a fi fericit. La Bruyere
• „Exişti fără să fii.”
• Îi considera deşeuri umane, care urmau să fie reciclate sau să dispară. (Kudreaţov)
• - Libertate ?! reacţionă el. Ce cuvînt obscen. Uitaţi-l! (Kudreaţov)
• Iubirea ce-o port mă face să mă simt liber chiar şi închis. (Mihai)
• Abia de cînd sunt a ta, a ta, a ta, îmi aparţin cu adevărat. (Maria)
• Numai împreună fiind suntem noi. (Maria)
• „Suferă. Mori. Dar fii ce trebuie să fii: un Om.”
• Nimic nu te consumă mai mult ca ura. Nu ai niciun drept să-i urăşti pe cei care nu-i poţi face mai buni. Fereşte-te de el, Bate-te cu el, opune-te-i, dar nu-l urî. Nu merită.
• „Nu-i mai plîngeţi pe morţi, Plîngeţi-le de milă celor vii.” Sofocle
• Cine a cunoscut Kolîma ştie cum arată iadul.
• - Eu credeam că suferinţele mari te dezgustă de viaţă. Dar ele te fac s-o iubeşti şi mai mult. (Mihai)

# 3.55 a.m.

vîntul îmi pălmuieşte faţa
umbrele crengilor de cais îmi sperie tremurul
uscat de viaţă

îmi vine să scuip insecte
insectele îmi sug poemul din tălpi
îi aud sîngele rece şi moartea

ceasul aruncă 3.55 a.m.
în acest moment aş vreau să fiu veşnic tînără
ca o stea

indiferent de „ne”veşnicia mea
cerul se cade a fi iubit

# veşnicia

moartea

are şi ea o "viaţă"

(pe ea nu o ucide

nimeni?!)

# călău de vieţi

timpul îmi deschide gura pînă la inimă

rînjeşte hilar cu albul eternităţii
(pînă i se văd riduri de bătrîn milenar)

tace...

îmi scuipă finele
împlinit că m-a-ncuiat în moarte!