# în memoria unui criminal

scriu azi
în memoria unui criminal
care și-a violat propria fericire
dintr-o simplă aiureală

scriu azi
în memoria criminalului din mine..

# depresie

ca să nu țip
îmi mușc buzele
pînă cînd sîngele
îmi izbucnește
prin săpătura
dinților

ca să nu mă ucid
îmi tac gîndurile
și mă preschimb în
piatră

# doar atât

lasă-mă oarbă
într-o furtună de nisip

strivește-mi buzele
dacă nu vrei să mă auzi
cîntîndu-te

pune-mi cătușe
din fierul eternității
ca să nu te mai pot atinge

aruncă-mă în temnița
mărilor,
ca să nu te mai urmăresc

taie din mine
ca dintr-o pîine caldă
și hrănește toți cîinii

înjură-mă
și mă blestemă morții,
dar lasă-mă..
te rog..
lasă-mă
să te iubesc!

# de dor

soarele roşit
de atîţia admiratori
îmi gîdilă faţa
cu aur de cascadă

pe marea cerului
albastru-edenic
norii sunt pulberi de zăpadă
ce au pornit cu vervă
în direcţia confuză
a cip-ciripul senzual de păsărele

iarba verde-crud
îmi aruncă patetic
seminţe de zbor
şi din graţiosul trup
îmi izbucnesc cu splendoare
aripi de lumină

iubite, azi vin la tine!

# cititorului

înainte de a mă citi
te avertizez că sufăr de nebunie

dacă nu ţii teamă de un desfrîu al raţiunii
să ştii că merg despuiată prin versuri
plină de sinceritatea gîndirii

uneori îţi voi părea confuză
pentru că dualitatea mă fascinează:

azi îţi voi spune cît e de bine să iubeşti,
iar mîine disperată te voi sfătui să ignori iubirea

în fine,
vreau doar să-ţi zic:
de vrei să mă înţelegi,
cazi în acelaşi delir cu mine

# respirînd din tine

Dragule,
posesiv îți inspir
sărutările dulci
ca laptele mamei
și egoist le expir,
flămîndă permanent
de tine.

# visele sunt ireale

noaptea trecută m-am refugiat într-un colţ de stradă
şi m-am dezbrăcat jenată de piele sub un far de lumină stricat
ca să mi-o pot tatua pe dinăuntru

sub formă de ecorşeu am intrat într-un atelier părăsit
şi pînă în zori de zi eram gata să-mi restabilesc viaţa

am ieşit în stradă sub lumina răsăritului
nebună ca un boschetar flămînd,
dar starea mea de graţie
a lansat pe stratul exterior de piele
toată capodoperă mea tatuată cu setea demenţiei

din tălpi au început a-mi creşte fire de iarbă,
iar piciorele-mi se trasformau în tulpini de copaci,
palmele înfloreau şi unghiile erau drept petale
iar braţele au metamorfozat în aripi de lebădă

din buze îmi ţîşneau fluturi,
iar din ochi şuvoie de apă
ce au întrecut puritatea din Baikal

în urechi îşi făceau cuiburi toate păsările lumii,
iar pieptul a creat lacuri de acumulare pentru cristale

acum trupul meu arde în nesomn
şi sîngele-mi porneşte vertical spre gură
infectînd vocea cu dorinţa de a striga

# m-a înjurat Phoenix-ul meu

m-am trezit devorată
de păianjeni gingantici şi raci
care îşi implantează cleştii demenţi în trupul meu

am aruncat plapuma albă
şi goală m-am strîns convulsiv în lumina orbitoare
ce străbătea fantomatic geamurile pe care le-am scobit
în trei pereţi ai odăii

imobilizată de pictura vieţii
lacrimile săpau canale de apă printre pori
după o noapte stresantă în care am visat
că mă înjură poeziile

am deschis dulapul
şi am scos din blugii plini de nimicuri importante
o cutiuţă de chibrite
şi-am încercat să dau foc hîrtiilor
pe care am scris poezii
sau cel puţin am probat a le scrie

ştii,
cînd eram mică şi învăţam să aprind chibritul
săream îngrozită doi paşi înapoi

acum însă, ele, palide şi mici au frică de mine,
s-au şi udat speriate la gîndul că vor nimici
iluziile unei minore,
dar am găsit într-un colţ o brichetă veche a tatei
şi am reîncercat să-mi ard o bucată din viaţă
semnată de inimă pe hîrtie

bricheta înnegrită de atîta timp
s-a maturizat într-un cărbune fin
cu care am scris acest poem

( versurile mele sunt o pasăre Phoenix)

# mumie

am tot căutat
o pereche de pantofi cu tocuri
ca să fiu la înălţimea Timpului
dar toţi m-au scuipat ciudat
de parcă le-aş fi cerut viaţa
şi am rămas cu tălpile goale

am început să practic sportul
şi am ales săritura cu elan
ca să încerc să ies din Timp,
dar mi-am rupt picioarele
cînd m-am avîntat spre culme
şi acum stau bandajată cu deziluzii
pe-ntregul trup raţional

arăt exact ca o mumie
într-un cavou antic

# omul e doar un copil

dragostea
e un copil exagerat
al prieteniei
în care a curs
toată nebunia lumii

iubind,
alergăm sprinteni
pe imaşul fericirii
alături de
mioriţele Domnului
şi desenăm zmei
în formă de inimioare
pe azurul cerului

jucăm baba-oarba
că să ne învăţăm atingerile
şi să nu le confundăm
cu un trup străin
hoinar prin împrejurime

pescuim sărutări
în pupila din ochii celuilalt
şi învăţăm silabic
te iubesc-ul
alintător prin eufonia
literelor încununate de sinceritate
la fel cum abia am începe
să rostim mama
gîngurind
printre încercări
şi zbătîndu-ne între
scutecele care parcă
ne-ar tăia posibilitatea
de a pronunţa cuvintul

copăcel
ne ridicăm în iubire
la fel ca şi copilul
în lume

obişnuim a merge
cu paşi senzuali
alături de cel drag
şi ne ridicăm
atunci cînd ne-am împiedicat
în confuzie

deschidem curioşi
draperiile
şi căutăm să întrecem
limita la care ni s-a oprit
dinamica jocului

plini de voie bună,
nebunatici
şi sinceri
suntem copii
ademeniţi de dragoste
ce cîntă prin
univers
toate melodiile
tipărite inconştient
sub doza de elan

surprinzător,
omule, e că
nu-n zadar
şi Cupidon
e
un copil

# pentru că te iubesc

îmi vine să înghit
cerul seducător
din pupila ochilor tăi
prin care mă inflitrez
în eternitate,
dar ceva mă face să simt
că prezenţa absenţei
din privirea ta
mă va ucide
cu sedativele
luate într-o
doză exagerată
a disperării

# concentrație

Insomniile
cerului
au creat o aglomerare
de stele
la poarta nopții.

# fără tine

somnul
a deschis draperiile spre lumină
şi lumea era departe
de ce obişnuiam să văd zilnic

cerul transfigurat în fum
arunca petale din roza galbenă
lăsată pe noptieră

am intrat în bucătărie
în speranţa că mă voi trezi
după o cafea tare,
însă halucinaţia neagră din ceaşcă
mi-a tulburat gîndirile
şi am aruncat-o atunci
speriată în chiuvetă

mie mi-e dor!

# sunt..

Sunt delicată în fericire,
pînă la lacrimi,
şi fericită, chiar dintr-o iluzie.

Sunt îndrăgostită în iarba
pe care o c-a-l-c în picioare
şi naţionalistă în direcţia
iubirii de Mamă şi Poezie.

Sunt o mincinoasă groaznică,
pentru că încerc să mă amăgesc
că sunt nemuritoare.

Sunt iresponsabilă de visurile mele,
şi nervoasa cărei îi tac fibrele.

Obsedată de sinceritate,
sunt un trup şi un suflet.

Sunt o ratată a morţii,
un anarhist în propria-mi raţiune
şi un vampir setos de ideal.

# infernala senzație

infinitivul existenţei
joacă o partidă de şah teribil cu moartea

confuzia jocului tensionat şi
psihoza iluziilor
mă făce să oscilez beată de conştiinţă
între două idei:

viaţa e de prisos cărnii mele,
sau carnea-mi e de prisos vieţii

cineva mi-a decupat partea din spate a capului
ca să nu ucidă legătura trupului cu creierul
pe care l-au deportat în bezna humei
lăsînd un nerv să atîrne prin spaţiu

viermii ideatici şi-au pierdut concepţia
ca să-mi gîdile cu neghiobie raţiunea,
iar bursucii disperării curînd o să mă ia drept hrană

deprimarea m-a hipnotizat cu privirea ei seducătoare
şi acum nu-mi mai pot întreţine circulaţia versurilor

inima îmi pompează ideea nefiinţei
şi eu strig înăbuşit lumii pentru ajutor

# m-ai ucis!

fulgii îmi cădeau în focarul inimii
şi îmi îngînau un adio dulceag
dintr-o fostă iubire

am avut cîteva contracţii violente
în propria-mi raţiune,
dar nu-mi găseam chibriturile
să mă joc de-a soarele
ca şi atunci cînd exasperez
eul din străfundul cărnii mele proaspete

cerul s-a despicat în şapte lumi
şi a început să curgă
prin ochii mei

# realitate

Pentru o viață
de OM,
bazinul
în care își revarsă
apele
Rîul Heraclitic
nu poate fi
decît Oceanul
obscur
al
Morții.

# teribilă

Nebunia
a furat acuarela
vieţii
şi mi-a pictat
unghiile
cu apus de soare,
fulgi,
iarbă,
şi cer.

Ea
a trezit
copilul
teribil
din mine
şi , dezlănţuit
în gînd,
noaptea
trecută
mi-am furat
unghiile,
ca să-şi facă
un colier.

Eu
am încercat
să-mi potolesc
desfrîul evadării
din rutină,
însă adrenalina
îmi izbucnea
prin fiecare por
al dorinţei
şi am
tăcut exaltată
în aceeaşi
nebunie
a fericirii.

# conservare

Voi încerca
să-mi creez
propria rezervă
de viaţă,
congelîndu-mi
picături de timp
în care sorb
nimicuri
şi stau fără treabă
pe axa infinitului
ca un punct
ce poate fi şters
de plictiseală.

# ofilire

Florile
s-au despuiat
nestingherite
în faţa
cerului,
dar s-au dat
în amor
cu pămîntul.

Florile
vor muri,
slăbite în
vechiul amor,
iar fulgii
vor ademeni
cu mişcări senzuale,
orice particulă
din trupul humei
în care s-au îngropat
atîţia oameni.

Fulgii
vor fi devoraţi
de căldura
soarelui,
iar florile
vor relua ciclul
milenar
al timpului.

Florile
se vor intoxica
de răceala
treptată a lui
şi vor muri repetat.

Fulgii
vor orbi
în flacăra
iadului
şi iar
în amor
cu Infinitul
se vor naşte florile.

Aşa e pămîntul:
în dragoste
cu toate
şi cu toţi
cu ploaia
şi cu lumina,
cu iarba
şi cu rădăcinile,
cu pietrele
şi cu rîul,
cu morţii
şi chiar cu vii.

# vie

Absorbităde viață,am ratatși aziîntîlnireacu moartea.

# vomă

Plictiseala
a vomitat
peste
mine
cu tăcere.